Remember...

      Colegul şi prietenul meu brăilean, ziaristul şi scriitorul Virgil Matei, a umblat, iată, la „arhiva personală”, inspirat, pesemne, de a mea „Scriere ce n-a văzut lumina tiparului!”... Peste ce a dat, veţi citi, prieteni, în textul ce urmează.  Mi l-a trimis să-mi reamintesc crîmpeie din realităţile vremilor de dinainte de „Revoluţia din ’89”. 

      Îl public, încredinţat că şi mulţi dintre dumneavoastră veţi  face comparaţiile necesare. Sigur, reportaje pe mari şantiere ale ţării am făcut şi eu, însă n-am ajuns în Valea Jiului, recunosc. 

Important este, prieteni, că citind lista marilor întreprinderi brăilene care funcţionau cu succes şi care îşi trimiteau muncitorii şi pe şantiere, în minte mi s-a înşiruit sumedenia de fabrici şi uzine nemţene care, ca şi cele brăilene, ca peste tot în ţară, au dispărut pur şi simplu, de parcă n-ar fi fost construite de români.

Români care au lucrat în condiţii precare, în mediul toxic, în 3 schimburi de multe ori prelungite, au căpătat boli profesionale, au fost trimişi pe şantiere, în agricultură, la Canal, la...

Români care, în puţini ani de după revoluţie, au fost concediaţi, diponibilizaţi, trimişi la pensie înainte de vreme, mituiţi cu sume compensatorii meschine. Mulţi dintre ei s-au dus la Domnul, chinuiţi de boală, de lipsa certiudinilor, a speranţei...

Români nevoiţi a lua calea pribegiei, pentru a supravieţui, pentru a-şi face un rost pentru ei, pentru familiile lor.

Români ultra calificaţi, care fac PIB în ţările lumii şi care, în cei 28 de ani de capitalism, au trimis ACASĂ peste 100 de miliarde de Euro, bani care au făcut creştere economică în ţară, cu care se lăudau tot ipocriţii de emanaţi post-decembrişti. 

Politicieni care, laolaltă, au îndatorat România cu peste 100 miliarde de EURO. Vrednici sînt, vorba cuiva, n-aşa?!...(Traian Socea)

 Virgil MATEI

Virgil Matei, rostiri literare

Exact cu 30 de ani în urmă, pe 14 iulie 1987, mă aflam la mina Uricani.  Pentru prima oară în viață, am coborât în  adâncurile pământului, la orizontul 400.  M-am gândit  să fac cunoscută Dumneavoastră, prietenilor mei, experiența de atunci. Cu riscul ca unii dintre Dumneavoastră să mă acuzed că am fost comunist. Cu riscul...

NOROC BUN, MINERI BRĂILENI!

-       reporter-miner în Valea Jiului –

Bazinul minier al Văii Jiului, Uricani. Aici lucrează și 350 de brăileni – tineri de la I.U.G. „Progresul”, Laminorul, C.F.C.H., I.M.P.P.F., NAVROM, UJECOOP, I.J.P.I.P.S., I.J.G.C.L.  ș.a.  Tinerii brăileni au venit aici să îmbrățișeze bărbăteasca meserie de miner. „Țării - cât mai mult cărbune” – iată o sintagmă care se regăsește acum și în activitatea oamenilor Bărăganului brăilean. Iată că, alături de excavatoare, nave, produse chimice, mobilă,  alături de pâinea rumenă a ogoarelor, brăilenii aduc  pe „masa țării” și „pâine” pentru vetrele cu foc continuu ale siderurgiei, pentru „hrana ” termocentralelor.

... Zi fierbinte de iulie. Schimbul al doilea de  mineri brăileni s-a prezentat ceva mai devreme la datorie. Lor li s-a alăturat și o parte din cei ce urmau să intre în „șutul” de noapte, ca și cei ce erau în „libere”. În sala de festivități, am asistat la o emoționantă întîlnire între mineri și reprezentanți ai organelor de partid și de stat brăilene, veniți aici, în Valea Jiului, să se intereseze de modul în care muncesc minerii brăileni, de condițiile ce le sînt create.

          Numele lor ar acoperi un spațiu foarte mare, de aceea încredințăm memoriei tiparului numele primilor dintre primii: frații Angheluță, Ionel și Florin Samoilă, Mihai Pleșa, Drăghici Grosu, Marin Grigore, Gheorghe Ionel, Petrică Frunză, Teofil Dascălu, Vasile Năstase - de la C.F.C.H., Daniel Hulub, Florea Rusen, Mircea Bardă, Viorel Andreescu, Nicolae Dănuț - de la I.U.G. „Progresul”, Costel Țepeș, I.P.I.L.F. Vădeni, Ilie Chirpac, Ioan Hurduc, Emil Rîmniceanu, Lucian Păvăloiu, Marinel Cioroiu, Ionel Baicu - I.U.G.T.C., Dan Zahiu și Dan Mihaev, Șantierul Naval, Stan Tănăsuică, Ionel Badiu și Laurențiu Bădrăgan - UJECOOP, Marian Horghidan - Navrom, Constantin Grigorescu - I.M.P.P.F., Chiriță Calomfira și Dumitru Cerchia – I.R.B, Victor Pîrlitu - I.J.P.I.P.S.. Am citit pe chipurile lor emoția firească a clipei și voința lor unanimă de a munci în continuare și mai bine, de a întări prestigiul brăilenilor în rîndul ortacilor din Vale.

          ... Astăzi, șutului al doilea de mineri brăileni i s-a alăturat încă un ortac. De la directorul întreprinderii, inginerul de „subteran” Iacob Stoica, obțin permisiunea de a intra în mină. Mă bucur nespus. În periplul meu gazetăresc am cunoscut munca aspră a oamenilor câmpiei, a celor de pe șantierele de construcții-montaj, luasem pulsul fabricilor, freamătul grădinițelor și școlilor, mă aflasem chiar în preajma reactorului unei viitoare centrale atomoelectrice, dar nicicînd nu am simțit o emoție mai mare ca acum.

          Pregătirile pentru intrarea în șut încep cu servitul mesei calde, la cantina din apropiere. În Valea Jiului, ca și în celelalte bazine carbonifere ale țării, funcționează o vastă rețea de cantine muncitorești, unde, la intrarea în schimburi, minerii servesc, gratuit, o masă consistentă. La felul întîi, de pe „linia caldă”, avem de ales între o ciorbă de văcuță, una de perișoare și alta, la fel de apetisantă, de pui, rădăuțeană. La felul al doilea, ciolan pe varză, piure cu pârjoale moldovenești sau ghiveci  măcelăresc. Desert: fructe, pe săturate!

          De la masă, după ce m-am salutat cu viitorii tovarăși de muncă, Ionel Cirimbei, Victor Broască, Ion Istrate, Nicolae Grigore – de la A.C.M.R.I.C., Ionel Badiu - UJECOOP, Ghorghiță Ilaș, Adrian Alexa și Frunză Petrică - S.U.G.T.C., am întrat la vestiare.

          Dezbrăcarea! Rămân gol-goluț, chiar și verigheta o las la cutia de valori, sub semnătură. Mă obișnuiesc repede cu echipamentul de miner: salopete, cizme, cască de protecție. Doar stiloul și carnetul de reporter am asupra mea, în plus față de echipamentul celorlalți. Fumătorii  își sting țigările, lăsând pachetele în vestiare. În mină nu se fumează!

          Coborâm un etaj, la lămpărie. Fiecare miner cu lampa lui, pe care este fixat un număr de marcă. Lampa  este formată dintr-un acumulator, la care se conectează un mic proiector fixat pe șanurile căștii de protecție. La intrarea în șut se semnează pentru predarea lămpilor, iar la ieșire se predau pentru a fi puse la încărcat.

          Semnez și eu: sunt minerul de la Uricani cu numărul 084!

          Drumul pînă la intrarea în mină îl facem cu un autofurgon. Urcăm pieptiș Retezatul pe un drum tăiat în serpentină, pietruit, bine cunoscut de șoferi, pînă la platoul de intrare. În camera troliului așteptăm sosirea liftului, „colivia”, cum este cunoscută  de mineri. Îi simțim apropierea prin presiunea ridicată exercitată asupra aerului, formată datorită diferenței mari de nivel. Coborîrea e rapidă, dar lină. Prin gratiile protectoare ale coliviei se zăresc măruntaiele muntelui. Fascicole de lumină ale lămpilor strălucesc ca pe un cer de smoală. Stropi mici de apă umezesc aerul. Aș minți dacă aș spune că nu mi-e teamă. Băieții, obișnuiți cu gura puțului fac glume, râd, acum îi recunosc după voce. Troliul își toarce mai departe, în noaptea adâncului, firele sale din oțel. Încerc, într-o străfulgerare de gând, să asemăn cu ceva accesul în acest hău controlat. Și  gîndesc că nu poate fi decît „kilometrul zero” al drumului cărbunelui către lumină.

          O încetinire, un mic balans și colivia se oprește în dreptul primului „etaj”. Este orizontul de lucru  „500” al sectorului 1 de producție, locul de muncă al câtorva din brăilenii noștri. Petrică Frunză, Ilaș Gheorghiță și Adrian Alexa coboară din colivie. Urările de „Noroc bun!” le mai auzim ceva timp deasupra noastră.

          Ajungem la orizontul „400” al aceluiași sector de producție. Culoarul de trecere către galeria principală, puternic luminat, este protejat prin două uși masive din lemn, care niciodată nu trebuie deschise în același timp. Nici nu s-ar putea, într-atât de puternic e curentul depresionar. Galeria e un cilindru de beton armat, cu diametrul de câțiva metri, lung de kilometri. Nu-i văd capătul. Doar în zare, un bec chior trimite o rază de lumină. Așteptăm pe peronul unei căi ferate, cu ecartament specific mineresc, flancată de trasee de tubulatură și de cabluri fel de fel. O locomotivă cu trei vagonete pline cu materiale ne preia și pe noi. Un tren în noapte, chiar dacă ceasul de la mână arată ora 7 și un sfert, dimineața. În zare, licurici de lumină, semn că ne apropiem.

          Iată și sectorul de producție: ateliere, benzi transportoare, instalații hidropneumatice, punct de prim-ajutor, agregate mecanizate, grinzi din lemn, praf de cărbune peste tot. Și dacă natura a făcut cărbunele, iată, acum oamenii se luptă să-i smulgă naturii bogățiile, să o transforme. O luptă începută aici, în Valea Jiului, din negura vremurilor, continuată cu intensitate, cu mijloace moderne, astăzi.

... În mină nu e vreme de stat la palavre. Subinginerul Vasile Vasian, șeful sectorului, îmi spune că sunt un norocos. Tocmai se pregătește o „pușcătură”!  Artificierii, aceiași pe care i-am zărit și în curtea întreprinderii purtând pe umeri sfredele, numai că aici le aflu și numele, Ștefan Fedeleș și Dumitru Tulpe, apasă pe ciocanele pneumatice, împestrițînd cu găuri peretele de cărbune, în care fixează rulouri de dinamită. Apoi, cu grijă, se apucă de burare, în termeni tehnici asigurarea spațiului rămas liber cu pământ galben, precomprimat.

- Se pușcăăăă! - răsună în galerie glasul artificierului.

 Împreună cu Cirimbei și Mareș ne retragem câteva zeci de metri în spate, la loc sigur, după o copertină, așa cum cer și normele de protecție a muncii.

Explozia e înfundată. Mirosul de praf de pușcă persistă o vreme. Peretele colțuros este copturat cu un ciocan pneumatic de către minerul Vasile Năstase, specializat în această operațiune de îndreptare a peretului. Abia după aceea se intră la afluirea cărbunelui către vagoneți sau benzi transportoare. Sarcinile sînt precise.

 Odată cu dezafectarea abatajului, se pregătește înaintarea. Aici, i-am întâlnit și pe ortacii mei din Brăilița. Gheorghe Ionel lucrează la asigurarea tavanului după pușcare, o lucrare foarte importantă. Brigadierul Gheorghe Văsîi mi-l laudă: „Meseriaș de primă clasă! E o  piesă de „inox” printre ortaci. Eu i-am pus porecla asta. I se potrivește mănușă”.

          Lângă un transportor de cărbune, maistrul Dorel Paradița se consultă cu chimistul nostru, Ionel Cirimbei. „Dacă ar fi toți ca el, ar răsuna „Valea” de s-ar auzi până la... Brăila. Băiat bun, scrieți despre el. Mulțumesc și colegilor lui din combinat care l-au format ca un bun specialist. Scrieți și despre asta”.

 Cirimbei e mai reținut: „Am venit aici cu gândul deschis de a face  cinste colectivului din care am plecat. Îmi place să lucrez aici în mină, mă bucur când brigada mea scoate la lumina zilei tot mai mult cărbune. În mină, cărbune mai mult înseamnă disciplină mai multă, atenție și grijă sporită față de instalațiile din dotare. Sunt mulțumit de retribuție: 9500 lei pe lună nu-s de ici, de colea.

În alt punct de lucru, pe un abataj frontal, o brigadă  ridică grinzi de susținere a tavanului. Operația este, în parte, mecanizată. O „prezență brăileană” îmi sare în ochi: cu monoraiul, macara de bază în mină, se execută manevre pentru amplasarea stâlpilor telescopici. Pe profilul de glisare, din oțel laminat tip I, am descoperit marca Întreprinderii  „Laminorul” Brăila, ba chiar și ștampila  controlului tehnic de calitate, cu numărul 21!... Bucată cu bucată, stâlpii se ancorează, bolta prinde contur.

... În abataj, lupta pentru cărbune nu încetează o clipă.  Transportoarele preiau cărbunele de la orizonturi, afluindu-l către gura de siloz, un depozit oval, tăiat în stâncă, ce pare un clopot într-un abis  de ocean. Vagoneții ieșiți de la rampa de încărcare sînt dirijați către triaj, unde se formează trenuri cu aceeași destinație: secția de preparație, punctul terminus al odiseei cărbunelui.

În drum spre orizontul „500”, însoțitor îmi este maistrul miner Mihai Bereș. Lucrează în mină de 20 de ani. Înainte de a se stabili cu familia în Uricani, a lucrat ca maistru mecanic în... Insula Mare a Brăilei. Mă roagă să-i spun ce mai știu despre stațiile de pompare de la Spiru Haret. Când aduce vorba despre ferma Gemenele, îi iau vorba din gură zicându-i că am și eu un vecin acolo, Nicu Băcanu. „Cum nu? Cel cu patru fete, nu?”.  Maistrul Bereș - un om pentru care pâinea și cărbunele s-au contopit în același nestins creuzet al muncii.

 Și aici, la „500”, lanțul complex al procesului de producție e completat trainic de minerii noștri brăileni: Victor Broască – lăcătuș de mină, Petrică Frunză - electrician de mină, Ilaș Gheorghiță – mecanic instalator de mină. E un titlu de noblețe, de mîndrie personală: miner al Văii Jiului!

... Șutul se predă din mers.  Sus, soarele trece alene peste creasta Retezatului. În mină, în măruntaiele pămîntului, oamenii au întronat ziua veșnică.  Un alt șut intră în abataj. Alți brăileni răspund din nou prezent la „întîlnirea din adîncuri” cu cărbunele.

- Noroc bun, mineri brăileni!...

Scriere ce n-a văzut Lumina Tiparului...

       

IO, iulie 2017

Am găsit-o zilele trecute, uitată-ntr-un “hard extern”, cum îi zic specialiştii la scula asta ataşabilă. E singura mea producţie despre Ion Iliescu, şi văd şi acum, după vreo 5 ani de la comitere, că nu-i chiar răutăcioasă. O public, iată, cît domnul Iliescu este-n viaţă, încă. Şi încă, nu l-au băgat ăştia-ăia în puşcărie…(Traian SOCEA)

“Sîntem ce n-am mai fost, ba chiar mai mult decît atît!…”

Interviu virtual cu Ion ILIESCU, fost  preşedinte al României

Primavară frumoasă, îmbietoare la optimism şi reconstruire sufletească. Pe stîngul mal al Dîmboviţei se ţes  laitmotivele  echinocţiilor aducătoare de meteoriţi neidentificaţi în alcoavele populate de demoazele restaurate prin complicate liposucţii celulitice. Craii din Vechea Curte a lui Mateiu ai zice că zburdă travestiţi prin Cetatea lui Bucur, în aşa halal  domneşte caraghioslîcul asupra atîta populaţie. Oprescu se opinteşte chirurgical păste prapurul ce susţine maţul gros al politichiei “dă Ferentari” şi-i scapă pensa dintre burice. Semn rău, da’ bun pentru vaginoplastiile  politichiei rumâneşti, animată de druştile  alaiului Elenelor de ambe sexe, împinse-ncătre ţuţurucul Cotroceniului de către duducul Traian,  căruia iabraşele  i s-au prosternat urmaşe…

 Despre Crin vorbeşte cu vălean întreaga arhitectură penelistă, ca din chiar bulbii erbaceeei dicotiledonatelor,  specie hotărît superioară monocotiledonului Viorel, un bulb erbaceu şi el, identificat de Băsescu în regnul de prăsilă sîrb, drept “colţunul popii” .

 Peste deasupra a toate  levitează resuscitaţiile naţiei române, într-o devălmăşie imberbă, abulică, dar imediat strunită de clarviziunea LUI. LUI e Ion ILIESCU. Care e divin-trimisul lui Marx&Company peste glia naţiei, e SUVERANUL ce-a amprentat un sfert de veac de domnie a nemerniciei în România. România, ţară atît de frumoasă ş-atît de păcat că-i locuită, vorba prealungă a unui artist, prea pesimist… Dar, omul e un animal raţional şi perfectibil, susţine un filozof. Perfectibil şi muritor, chiar. Iliescu a evoluat asymptotic, adică şi-a desăvîrşit, prin “captatio benevolentiae”, opera de demolare a ceea ce a clădit, vreme de 50 de ani, o generaţie de români…

Undeva, în buricul Capitalei, la ceasurile zece ale dimineţii, fără bodigard, Ion Iliescu la plimabare. Dispus, înspre prea bine. Jovial, cu expresie ce transcende perceptibilul vîrstei sale biolgice. Pare nemuritor. Şi, totuşi, cald. Uman şi social…

-       - Domnule Preşedinte, primiţi asigurările noastre de....

-       - Băi, patrupedule, las’ că şi Doamna Nina şi eu, Ion, sîntem prea bine asiguraţi. Aşa că, am trecut, şi Nina şi eu, Ion, peste încercările, multe, ale încercatelor noastre  vieţi, care, pe alocuri, au fost provocări ale unor agenturi,  externe, dar mai periculos-interne...

-       -  Vă referiţi la doamna Nina, să subtilizăm înţelesu’?!...

-       - Las-o pe Nina mea, că-n sinergia evenimentelor octogenialităţii noastre, Spitalul Elias a dispersat magiile ocultismului de cumetrie, fapte la care-i martor rotunda noastră contemporaneitate..

.

-     -   Domnule Iliescu, da’ posteritatea îşi pregăteşte deja judecăţile, prin urmare...

-      - Bă’, dacă tăceai, Pleşu te numeai... Maxima moralia., prin urmare, suie povîrnişul afirmării condiţiei umane a liderului. Din păcate, minima moralia s-a instalat la Cotroceni deodată cu instaurarea dictaturii lui Băsescuu...

-    -    Spuneţi, cum ar zice un anume, că omu’ e supt vremi, iar vremile-s nemiloase. Aşa că şi Băsescu e om..

-       - Mă, Omul e supt vremi, da’ şi deasupra ...Pentru unii… Uite, pe alţii i-am răzbunat EU, martorul zicerilor din anii 45- 46, secolul trecut, cînd nouă, comuniştilor, ni s-a revelat o altă aritmetică: “Puţini am fost, mulţi mai sîntem!”...

-       -  E posibil să fi fost umflate cifrele, ce ziceţi?!...

-       - Cetăţene, EU rămîn captiv aserţiunii eminesciene :”Ochiul te minte, iar mintea te înşeală”… Drept care, am levitat spre comunism în zbor vreme-hăt departe, pînă cînd, victimă a dualităţii mele existenţiale, am realizat că, precum şi  zicea Petre Ţuţea: “Comunismul  a fost cea mai mare aflare în treabă din istoria omenirii”…

-      -  Pardon?!...

-      - Care pardon, neşcolitule... Se vede că nu te-a atins  metafizica purpurie. EU am lucrat împotriva dialecticii, ceea ce înseamnă că, să-ţi traduc, din cît de mulţi comunişti au fost la sfîrşit de ’89, nu puţini dintre ei sînt capitalişti, după 25 de ani de la asasinarea lui Ceauşescu.

-      -  Cum ar veni, asta  vi-I OPERA care-l mînă-n posteritate pe omul Iliescu?...

-        - Pricepi greu, că rar citeşti. Filosofie. Păi, nici măcar de la ‘ndobitociţii dă analişti ai contemporaneităţii noastre vegetative nu deduşi cum că poporul dă măsura conducătorilor săi?!…

-       - Domnule Iliescu, văd că citaţi din Maeştri. Carevazică, Magistrul care sînteţi tre’ să aibă şi Discipoli. Mulţi au fost, puţini mai sînt, se vede treaba…

-       - Mă, animalule, m-am prins!... Eşti trimisul lui Băsescu în orbita mea psihosomatică. Ţine însă minte, discipolii  mi-s şi-n clandestinitate, şi-n teritoriu. Pe ăl mai de suflet, mi l-a proptit Băsescu în Puşcărie. Vorbesc de Năstase, căruia i-am şi patentat sintagma “capitalismul de cumetrie”...

     Ăst mic, Victoraş, e-n guvern precum Tutilescu în Poliţia Română. Da’ are şanse, pen’că Băse şi-a rezervat odaie la Poarta Albă.  

    Vezi, fiecare din noi rămîne rob naturii proprii, vorba Aquinoitului, adică aparţine vremilor istorice în care trăieşte. Şi trage consecinţele.   

    Eu, spre osebire de ei, sînt deasupra  vremilor….pentru că mi-am atins scopul, am distrus ceea ce m-a creat….

Întemeietorul Excelenţei în Agricultură,

Dr. ing. Lucian BUZDUGAN, şapte decenii de viaţă!

Traian SOCEA

Lîngă Lucian Buzdugan, iunie 2014, Insula Mare a Brăilei

În 5 iulie 1947, în comuna Găiceana, judeţul Bacău, se năştea Lucian Buzdugan, într-o familie de ţărani cu drag de carte. Astăzi, premiantul la toate şcolile urmate, Lucian Buzdugan este doctor în agronomie, universitar, cercetător, cetăţean român... Este printre cei mai mari specialişti ai agriculturii româneşti, poate primul, aşa cum am auzit pe mulţi dintre confraţii săi declarîndu-l, cu respect şi invidie prietenoasă, în tare multe ocazii, dar mai ales în Insula Mare a Brăilei, acolo unde Lucian Buzdugan a întemeiat Excelenţa. Am avut privilegiul să cunosc, poate ca răsplată că şi eu sînt fiu de ţăran, graţie meseriei de jurnalist, un om de excepţie, un român care-şi dovedeşte patriotismul n-aşteptînd de la România, ci făcînd lucruri pentru ţară. Lucian Buzdugan, un om pilduitor, dăruit şi devotat muncii, performanţei, mai binelui compatrioţilor săi. Dea Domnul să fie cît mai mulţi ca el!...

Văzusem, în anii tinereţii mele de reporter, cum se-ntîmpla agricultura mare, inclusiv orezăriile de la Chirnogii Călăraşilor. În documentare, am ajuns şi prin Giurgiu şi prin Teleorman, admirînd şi scriind despre meşteşugul tutunăritului. La Murfatlar şi Huşi, despre cultivarea strugurilor şi alchimiile producerii şi păstrării vinului în hrube adînci, lungi şi temeinic sistematizate încă de pe vremea voievozilor ţării. Prestaţiile mele pentru “Scînteia tineretului” din primii ani ai deceniului 9, al secolului trecut, mi-au fost termen de comparaţie cîţiva ani mai tîrziu, cînd am revenit acasă, ca reporter la “Ceahlăul”. Deşi nu eram în schema secţiei “Agricultură”, şefii mă trimiteau, din cînd în cînd, să comit reportaje de pe cîmpurile judeţului Neamţ. Şi, mărturisesc, se făcea agricultură performantă, îndeosebi la IAS-uri, cel de la Girov fiind primul, iar dintre CAP-uri, se detaşa cel de la Bodeşti, condus de regretatul Vasile Tomescu.

                                 Performanţă, ieri…

La Bodeşti, l-am cunoscut pe Lucian Buzdugan. Era secretarul cu probleme de agricultură al Comitetului judeţean de partid Neamţ. Auzisem că este un tip tare exigent, neîndurător cu neimplicarea, superficialitatea, ignoranţa, indolenţa. Spun drept că îl asimilam celorlalţi activişti de partid, care terorizau oamenii cu lipsa de tact, pricepere, cultură, bun simţ... La Bodeşti, venise în vizită la Tomescu, cu care inspecta o căpşunărie ce intrase în al doilea an de rod. Ascultam, prin urmare, cum Vasile Tomescu îi dădea un fel de raport, în vreme ce, curios, mă uitam la baza tufelor de căpşuni, unde erau aşezate paie, în mănunchiuri. Lucian Buzdugan mi-a surprins mirarea. Şi-a dat seama că sînt reporter, după aparatul foto atîrnat de gîtu-mi. S-a apropiat de mine şi mi-a explicat că rostul paielor, în principal, e ca fructele să nu atingă pămîntul, să se dezvolte frumos, curate, neatinse de boli sau dăunători.

Am consemnat primul răspuns, la o întrebare pe care n-aş fi cutezat să i-o pun. De bună seamă, prejudecata că toţi activiştii sînt cu pluta, că habar n-aveau de domeniile pe care PCRul îi trimisese să le coordoneze mi s-a spulberat, imediat ce regretatul coleg de redacţie, scriitorul şi scenaristul Dumitru Buznea, căruia îi şi povestisem întîlnirea, mi-a spus că Buzdugan e inginer, că a fost şef de promoţie la Iaşi, că a avut şi o bursă în SUA, ca tînăr fermier, prin anii ’70…Aşa am înţeles de ce nu puţini preşedinţi de CAP, directori de IAS-uri, de AEI-uri, preşedinţi de CUASC-uri, amploaiaţi de pe la Direcţia agricolă, UJCAP, Sectorul agrar al Comitetului judeţean PCR tremurau pe la radioconferinţe, şedinţe de analiză sau în teren, acolo unde Buzduganul apărea pe nepusă masă.

Pe Lucian Buzdugan, aşadar, nu-l putea minţi nimeni. Profesional, era, este, o enciclopedie, cum la fel îndeplinea definiţia “omului cu carte”. De aceea, nu mulţi l-au îndrăgit, nu puţini l-au invidiat şi bîrfit. De bună seamă că au existat şi oameni care-i purtau respect şi consideraţie, tocmai apreciindu-i calităţile de specialist şi organizator clasa I. Dintre aceştia, la rîndul lor autentici performeri, îmi amintesc de Vasile Pachiţanu, Costel Cocea, Ion Smîntînă, Ioan Filipov, Grigore Cocea, Vasile Ilaş, Constantin Burlacu, Vasile Cuptor, Mihai Apetrei, Ion Niculicea ş.a.

În Neamţ, în acele timpuri, se făcea agricultură la comparaţie cu ceea ce văzusem în Cîmpia Română şi mărturisesc că performanţa din agricultura din aste vremi, din anii aceia îşi trage seva.

                        “Carte de învăţătură în agricultură”!…

La datorie, cu Lucian Buzdugan, IMB, iunie 2015

Sfîrşitul anului 1989 a adus decesul comunismului, “revoluţia” scoţînd la iveală prea mulţi atleţi ai netrebniciei care au schilodit parcă ireversibil soarta ţării, a agriculturii româneşti…Atenţie!, pămîntul României ar putea hrăni aproape 80 de milioane de oameni. Cu asta, veţi recunoaşte, iubiţi cititori, că mîhnirea şi indignarea vă vor copleşi, amintindu-vă şi că în jur de 40 la sută din suprafaţa agricolă( preponderent arabilă) se află în stăpînirea străinilor: libanezi, italieni, arabi, nemţi, olandezi, francezi, englezi. Subliniez doar acest fapt, ştiind cît de dureros este pentru Lucian Buzudgan, care, în anii tinereţii profesionale, a muncit să redea agriculturii “orice palmă de pămînt”!...

Evident, în primii ani de după revoluţie, Lucian Buzdugan n-a mai avut loc în agricultura nemţeană, din pricina unor uzurpatori ce s-au jucat cu Legea 18 ca pe vatra mumii lor, care au distrus patrimoniul CAP-urilor, IAS-urilor, Staţiunilor de cercetare etc…

Prin 1996, regretatul Culiţă Tărâţă a avut curajul să investească în agricultură. Evident că, lucid şi vizionar fiind, a apelat la ajutorul lui Lucian Buzdugan. Aşa s-a născut Exploataţia agroindustrială de la Zăneşti, a TCE 3 Brazi, care, iată, la 20 de ani de existenţă, a ajuns nume de referinţă în agricultura României. Zăneştiul a fost premisa, baza a ceea ce avea să se întîmple în Insula Mare a Brăilei, unde TCE a arendat, în 2001, 57.000 de hectare, fiind cea mai mare exploataţie agricolă din Europa, un teritoriu al marii performanţe, la nivelul şi peste recordurile agriculturii lumii.

Autori: inginerul Culiţă Tărâţă - dus la Domnul mult prea devreme!-, care a avut curajul, “nebunia” de a investi zeci şi zeci de milioane de Euro în tehnolgie, dotare şi resursă umană, cu încrederea că lîngă el se află Lucian Buzdugan. Ce e astăzi IMB, graţie moldovenilor de la Neamţ, decît un blazon al competitivităţii României în materie de agricultură?...

 Un teritoriu în care se face nesmintit “carte de învăţătură în agricultură”, unde marile companii ale lumii îşi etalează, la rîndul lor, cu onoare şi respect, recordurile lor de performanţă tehnologică şi tehnică.

N-a vrut să fie ministru…

Alături de Lucian Buzdugan, Zăneşti, mai 2013

Pe la jumătatea primului deceniu al acestui veac, directorul general al IMB, Lucian Buzdugan, a fost chemat să fie Minsitrul Agriculturii. A refuzat, ştiind că politicienii nu-l vor lăsa să facă ce trebuie pentru agricultura ţării. A ales să muncească în Insulă, unde a reuşit Excelenţa, unde performanţa a devenit nume propriu, lucruri pentru care, cu cîţiva ani în urmă, SUA i-a conferit echivalentul Oscarului în agricultura mondială.

Astăzi, doctor inginer Lucian Buzdugan este preşedintele Consiliului de administraţie al IMB. Şi-a luat doctoratul, abia la impulsul academicianului Cristian Hera, acum puţini ani, şi e decretat deja “părintele rapiţei”, ca urmare a cercetărilor sale fără precedent.  

Acum, la împlinirea a 70 de viaţă exemplară şi inspiratoare, îi mulţumesc pentru simpatia şi aprecierile pe care mi le-a arătat, neuitînd că în producţiile mele jurnalistice a fost printre primii din ţară care, cu autoritate profesională, a vorbit, a atenţionat guvernanţii, omenirea română şi nu numai, despre crizele alimentară şi a apei, despre rostul şi darul agriculturii de a propăşi România şi neamul românesc.

Prin urmare, preţuire şi respect din partea proletarului ce mă aflu, domnule preşedinte!...

LA MULŢI-MULŢI ANI, STIMATE DOMNULE LUCIAN BUZDUGAN!

Gulagul din Bărăgani

Citiţi, pentru a şti!... Citiţi, pentru a nu uita!...

Primesc de la colegul şi prietenul meu Virgil MATEI, ziarist şi scriitor brăilean, „ceva-secvenţe” dintr-o carte a deportării,  texte pe care să le public în Crănţănitori. O fac cu mare plăcere, şi iar impresionat de tragediile prin care a trecut neamul nostru!... Virgil Matei, iată, a găsit alte lucruri, de un dramatism uluitor. Îndurări de neînchipuit pentru seminţia umană, provocate sistematic de o industrie a suferinţei, de către tehnologi ai crimei. Citiţi, prieteni, pentru a şti!... Citiţi, pentru a nu uita!...

Mulţumiri, Virgil, aştept cartea!...(Traian SOCEA)

Virgil MATEI

O CARTE A DEPORTĂRII

Secvenţe, la 66 de ani de atunci...

 (RUBLA 1)

Scriitorul Virgil MATEI

În noaptea de Rusalii a anului 1951, 18 iunie, numeroase familii din sate și orașe ale Banatului, aflate în apropierea graniței cu Iugoslavia, au fost ridicate și duse într-o direcție, pentru ele, necunoscută. Se zvonea că nu se vor opri până în Siberia. În acea noapte de vară au năvălit în casele cufundate în somn ofițeri, subofițeri și soldați de la trupele de securitate, cu armele gata de tragere. Li s-a spus oamenilor să-și ia doar strictul necesar. Mulți au plecat doar cu ce au avut pe ei.

Bărăganul brăilean a fost un loc în care și-au dus amarul zeci de familii de deportați și cu domiciliul obligatoriu. Rubla anului 1995 mai număra 9 (nouă) suflete. Nefericiți ai soartei, îmbătrîniți, cu destinele furate, oameni fără un magazin de unde să-și poată cumpăra o pâine sau o cutie de chibrituri, fără de o școală sau fără de curent electric până mai anul trecut, fără de cimitir. Liberi să plece după 1964, ei au rămas în Rubla, legându-se pe viață de acest pamânt stropit cu lacrimile durerii.

                                         Rubla, Nr. 23

                              - Ce număr ați avut inscripționat pe poartă ?  - o întreb pe doamna Dich Susana.

- Noi eram cam primii pe uliță.  Cred că 23. Au fost, la început, 460 de case. Eu am venit aici din Mehedinți, in 1951, iar soțul meu, în1957, din Ardeal, cu domiciliu obligatoriu, după pușcaria de la Canal. Tatăl meu a fost medic magister. A practicat medicina în Italia, Franța, Elveția. Vorbea fluent douăsprezece limbi. Era licențiat în teologie, medicină și magistratură. Sunt născută la Roma, în 1934. Când m-am născut, tatăl meu, Popescu Alexandru, n-a putut scoate certificatul meu de naștere decât după zece zile. În comuna Balta, judetul Mehedinți, am avut 600 pogoane de pământ arabil și alte 200 pogoane de pădure. Am avut casă, moară, prăvălie, bancă, dar ce n-am avut. Acum n-am nimic. Doar patru copii, dintre care trei sunt șomeri. Unul mi-a plecat prin Cehia, să caute de muncă. Tatăl meu a tipărit „Puterea poporului”. A publicat 14 volume de versuri. O poezie, una singură mai știu: „Vai de lume”. Să v-o spun: Fulgeră, bubuie, cerul se-aprinde / Urlet, răsunet, lumea cuprinde / Din munți în mare, din lume-n cer / Focul se-nalță, cu toții pier. / Vântul foșnește, vâjâie, mugește, / Tempesta crește, totul trăsnește / Case, copaci, jos le trântește / Le duce valul și le zdrobește / Ploaia cade, merge șiroaie / Țarină, ogor, totul despoaie / Apa se-ntinde, mările cresc / E vai și jale de cei ce trăiesc…”

                             Trenul de opt zero unu…

           “M-au arestat în trenul de optzerounu, se destăinuie domnul Dich. Făceam parte din organizația „Vulturii Daciei”, care lupta împotriva rușilor. Până la urmă, ne-au dovedit. Șapte ani de canal, apoi am avut „deo” (domiciliu obligatoriu), aici , la Rubla, unde am cunoscut-o pe nevastă-mea. Eu sunt din Ardeal, ea e născută la Roma. N-am mai plecat, aici o să murim, aici o să fim îngropați. Dac-o avea cine…”

Simion

                    Iarba a crescut acoperind totul. Aici, în abia deslușitul cimitir, odihnesc o parte din morții Rublei. Cei mai mulți nu mai au nici cruce la căpătâi. Pe o cruce din fier ruginit citesc: Magda Muller 1875-1953. De  pe o alta, ploaia, vântul, soarele și timpul au șters tot. În lungul unui stâlp de beton cineva a scrijelit : Simion. Restul e iarbă  …

                    „Sufeream toată viața dacă trăgeam…”

                    Știa că o sa-i vină musafiri? Singură în casa din câmp, la amiază, nana Margareta Spak pregătea brânzoaice. Ne-a servit și cu un pahar cu vin. Roșu și bun. Să fie de sufletul celor duși. Casa, acoperită cu stuff, mai păstrează, la intrare, ușa și fereastra încropite în 1951. A rămas singură, soțul a părăsit-o acum doi ani. L-a îngropat la Viziru, în cimitirul de-acolo. L-a urmat toata viața. A fost jandarm prin multe sate din Mehedinți, Timiș si Oltenia. Șapte ani bătuți pe muchie a făcut la canal. „Când s-a întors de acolo, mi-a spus: „ Mi s-o ordonat să trag de-l văd pe ăla de-i legionar. O fi fost, n-o fi fost, l-oi fi văzut, ori poate nu, eu n-am tras. Am suferit șapte ani. Sufeream toată viața dacă trăgeam ”.

                                         Prea multe flori…

                    Un strat de ceapă, altul de ridichi, altul de lalele. Flori, multe flori  în grădina bătrânei Maria Florea. N-are lacrimi să mai plângă. Dintr-un tablou ”sepia” păstrat cu grijă în casă - în singura cameră - ne privește o tânără frumoasă, elegantă, cu gulerul bluzei alb și cu părul împletit în două cozi groase. E o poză de „dinainte”. Acum nu mai are pe nimeni, băieții îi sunt departe. „Așteptați, nu plecați așa repede.Vreau să mă satur și eu de vorbă cu cineva. În pustietatea asta vorbesc doar cu cerul. Către cer mă rog în fiecare zi, să vină Domnul, să mă ia la EL”…

                    La plecare, nana Maria ne-a umplut brațele cu flori…

Deportările în Bărăgan

 (RUBLA  2)

 „În seara aceea era bal...”

„Plouase. O ploaie de iunie, caldă, bogată, așteptată. Terminasem treaba prin curte, tata doar ce venise de la câmp, iar mama trebăluia în bucătărie. Nu știam cum să deschid vorba, aveam 21 de ani, în seara aceea era bal, la noi, la Periam, iar Pătru, băiatul cu care eram în vorbă se hotărâse să mă ceară. Am plecat la bal, am jucat, iar când au cântat cucoșii de-a treia oară, Pătru mi-o făcut semn să ies din cămin, să-l aștept după colț, să mă ducă acasă”.

          Nevenca Pelicu nu s-a mai întâlnit cu Pătru. Niciodată. Când a ieșit din cămin, a dat cu ochii de tatăl ei, speriat, cu cămașa scoasă, gâtuit de alergătură: „Hai, că aștia ne-au scos în uliță. Până dimineață trebuie să ajungem la gară”.

  „Cu domnul Coposu ne împrumutam de chibrituri...”

 ...Nana Nevenca își mai șterge cu colțul broboadei încă o lacrimă... „Ni se făcea prezența în fiecare seară. N-aveam acte. Biletul de voie îl obțineam cu greu. Norocul nostru era că aveam vecini buni, așa cum erau domnii Coposu, Diaconescu, Botez sau Marino, care ne mai ajutau și ne mai încurajau”.

Nana Nevenca aduce vorba despre domnii Coposu, Diaconescu, Botez, Marino, așa cum o întreabă acum pe mama sa, o bătrână de 90 de ani, ce frământa pâine într-o covată, dacă n-a uitat să presare sare peste făină. Pentru dânsa, oamenii aceștia au rămas simpli vecini. „Domnul Coposu locuia într-o casă pe ulița a cincea, parcă, așa erau botezate. O casă la fel ca asta, joasă, cu cerdac, cu liliac și cu brazde de ceapă. Ne-mprumutam cu gaz, chibrituri, sticle de lampă. Alături era o fântână cu apă bună. Fuma mult și povestea la fel de mult. Era un om deștept. Mai făcea lecții cu copiii noștri, dar, de frica milițienilor, nu prea-i lăsam. Iarnă-vară, copiii noștri băteau noroiul până la Însurăței, la școală”...

Deportați în Bărăgan  (3)

BUMBĂCARI – DESTINE   ȚESUTE    CU    URZEALA    PERFIDĂ    A   VREMURILOR

                    “De o parte a fâșiei de graniță dintre români și sârbi apărea la noi, la  români, un  tablou cu  călăul Tito agitând deasupra capului o bardă. De pe vizavi, sârbii plimbau o pancartă pe care era pictată o vacă ce aducea cu harta României, la care mulgea, stahanovist, marele Stalin. Între ei ne aflam noi…”  Așa căuta să argumenteze Valentin Japalău, locuitor al Dudeștiului, de la marginea județului Braila, cauza deportării sale în Bărăgan.

          Vina tatălui lui Valentin era că acesta, în 1940, scăpase ca prin urechile acului de Siberia. În 1944, după căderea frontului și a Basarbiei - Valentin își are obârșia în comuna Parcova, plasa Râșcani, județul Bălți – Republica Moldova de azi,  familia sa, care era pusă pe tapet de către ruși pentru a fi trimisă în Siberia se refugiază în țară, la Pîrîieni, în preajma Râmnicu Vâlcei. O lună de zile au tot  bătut coclaurile până au adăstat în acest sat cu oameni de suflet. Când au bulucit rușii peste noi, în septembrie 1944, au și pus ochii pe-ai lui părinți, să-i repatrieze. Pentru a i se pierde urma, țârcovnicul bisericii a făcut un lucru de neînchipuit la acea vreme: l-a înfiat pe tatăl său, îndrumându-l către Banat, unde se aciuaseră și alți refugiați. Când au intrat în Gotlob, în coasta Sânnicolaului Mare, satul era părăsit; localnicii șvabi fiind măturați de valul războiului. Domnul Valentin a fost trimis să învețe la o școală medie cu profil energetic din Timișoara. În 1951, prin preajma Rusaliilor, un coleg șvab din sat l-a anunțat că părinții i-au fost deportați. O lună de zile n-a știut nimic de ai săi. Se gândea cu groază că i-au înghițit Siberia.

 Cam pe la Sfântu Ilie, a primit o scrisoare.  „Ne-am culcat devreme. În noapte, am auzit tropa-tropa pe uliță - îi scria tatăl său. La fiecare poartă făcea de pază câte un soldat. Soldatul nostru, un băiat cu suflet, ne spuse să nu ne speriem, nu ne duce în Siberia. Am urcat căruța cu cai în vagon, am pus ceva calabalâc și duși am fost. Am ajuns la Dudești, de unde-ți scriu. Ne-au vărsat noaptea din tren, în plin câmp. Aici plouă cu găleata, iar când nu plouă e o căldură de moarte. Țărușul nostru l-am găsit pe la marginea unui lan de grâu. Am pus coasa pe el și ne-am apucat de ridicat casa”. „Casa, își amintește domnul Valentin, era un bordei în pământ. M-a așteptat tata la gară cu căruța cu caii ce ne tot purtaseră de-a lungul și de-a latul țării. Am pornit la treabă săpând fântîna, fiindcă fără apă nu puteam să facem chirpici. Pentru casă ni s-a dat tâmplărie stas. Până-n toamnă am ridicat casa, pe care am acoperit-o cu paie. Am participat apoi, cu toții, obligatoriu, la construcția postului de miliție, a școlii, primăriei, dispensarului. Am vrut să merg la școală, la Brăila, dar mi s-a interzis lucrul acesta, odată ce pe buletinul de identitate aveam aplicată ștampila de DO (domiciliu obligatoriu).

Ne adunau noaptea la două, ne suiau în remorci și mergeam la prășit, la plantat viță de vie. Seara rămâneam la sediile fermelor. Vara mai era cum mai era, însă iarna era prăpăd. În primul an, la primul viscol, toate paiele au zburat de pe acoperiș”.

           „ D. O.”- ul a durat până-n `55. La Dudești, la gheaseul Pavel Tcacenko, apărea o nouă meserie: cea de bumbăcar. Deși această plantă tehnică n-avea cele mai bune condiții de cultivare în zonă, ea a constituit un mijloc perfid de înjosire: ziua-ntreagă, sub povara coșurilor, deportații culegeau bumbacul. Seara se trăgea linie și se făcea publică persoana care strângea cel mai mult. De aici, și satului acesta i s-a tras numele de Bumbăcari. Din sat,  doar  două-trei case au mai rămas în picioare.

                                       Deportați în Bărăgan (4)

  BUNICII   DIN   RUCSACURI…

           „E voie ?“ „Da, poftiți!“,  am răspuns invitându-i pe ocazionalii tovarăși de drum în compartimentul trenului în care mă urcasem cu doar câteva clipe înaintea lor. Erau doi. Dupa vorbă, păreau a fi de prin partea Banatului. Purtau în spate câte un rucsac burdușit. Le-au desfăcut chingile, așezându-le cu grijă  în plasa de bagaje. Au scos, mai apoi, o sticlă cu vin pe care au trecut-o din mână-n mână. Când îmi veni rândul nu refuzai, urându-le drum bun și sănătate. Ușor-ușor, ni se dezlegară limbile. Vorbeam de una - de alta. Aproape de gara Urleasca,  cei doi începură să se agite, căutând cu privirea ceva în largul zării. „Uite-acolo, zise unul dintre ei, arătând cu degetul în mijlocul câmpiei un pâlc de copaci, din care răzbătea un colț roșiatic al acoperișului unei clădiri. Acolo au fost Măzărenii. Acolo a trăit vărul meu, din Biled. Pe-ai lui i-au „vărsat” în gara Urleasca, pe noi, tocmai la Dudești. De-acolo am fost duși cu camioanele, la Rubla. Cum au mai trecut anii…”

          Mi-am dat seama că sunt foști deportați. N-am greșit. Cei doi erau frați. Aprinzându-și o țigară, celălalt continuă: „Eram copii, micuți, încă nu intraserăm la școală, asta se întâmpla în vara lui `51. Țin minte exact ziua: 18 iunie. O zi ca asta nu o uiți așa usor. Cu cățel și purcel am fost urcați într-un tren marfar în gara Săcălaz, de lângă Timișoara. Un zvon sumbru se răspândi printre noi. „Siberia ne mănâncă“ -  zise bunicul, forțat și el să ia drumul bejeniei, la cei aproape optzeci de ani, abia târându-și picioarele. Bunica a avut grijă de el, întinzându-l pe o claie de paie, paie care până-n Bărăgan au fost ronțăite de caii noștri, două iepe albe, Sora si Levănțica, tovarășe de pribegie. Pe 22 iunie ne-au „vărsat” în gara Dudești.

La Rubla, am ajuns pe o ploaie-potop, nu alta.  Am fost îndrumați în dreptul unui țăruș, pe care scria „Strada  E, numărul 5“. Am înălțat, dacă putem spune așa, mai întâi, un bordei, apoi o casă din chirpici. Bunicul n-a mai apucat Crăciunul. L-am înmormântat lângă un pâlc de pădure, punându-i la căpătâi o cruce din fier. Bunica l-a urmat, la scurtă vreme“. „Și mai știți ceva de ei, ați mai fost pe la mormintele lor ?”- i-am întrebat așa, într-o doară. „Cum să nu, după ce ne-am retras la casele noastre, prin `55, am mai venit  la Rubla, împreună cu tatăl meu, să îngrijim mormintele și să mai aprindem câte o lumânare pentru morții noștri. Anul trecut, ne-a părăsit și tata, care,  pe patu-i de moarte,  ne-a rugat  să-l îngropăm alături de părinții lui.

Am venit la Rubla, am găsit mormântul, am adunat oscior cu oscior și le-am pus în cele două rucsacuri pe care le vedeți deasupra, în plasa de bagaje.

Acolo zac oasele bunicilor noștri…”

                   

                                                 

Un om pilduitor,

Mihăiţă PANAINTE

Mihăiţă PANAINTE, alături de învăţăceii săi..

Traian SOCEA

Trecuseră cîţiva anişori din deceniul al optulea, al secolului trecut. În „arealul” copilăriei mele, viaţa avea reguli aparte, sigur. Adică, pe uliţe sau pe drumul principal, populate cu belşug de colb şi bolovani, cei mici îi respectau pe cei mai mari, fie şi cu un an. Nu mai vorbesc de cei mai în vîrstă, cărora trebuia să le dai „Bună ziua!” de la distanţă, altfel mintenaş aflau părinţii, de la care o luai pe coajă sănătos, încît să-ţi intre bine minţile-n cap, să nu mai păcătuieşti.

 Ei bine, datoram respect celor mai mari ca mine şi fireşte, pretindeam, la rîndu-mi, de la cei mai mici. Aşa încît, ca revanşă, monitorizam puştimea din cotună, obligată să mă bage-n seamă cu noua adresare, recent intrată-n vocabular, „nenea Traian!”. Moştenita „ Bună ziua, bădie Neculai sau leliţă Grăpină!”, de pildă, îmi displăcea, părîndu-mi demodată. Recunosc că răposaţilor, de-acum, Neculai şi Grăpina nu le convenea deloc să-i strigi „Nene...!” sau „Tanti...!”. Mulţişori ani le-au trebuit celor din generaţia lor să priceapă că formula asta de adresare nu-i luare-n batjocură.

Aşadar, pretindeam respect. Premeditat, îi pîndeam pe cei mici să-mi umple traista orgoliului, aşteptînd ocazia ca doar eu să fiu cel mai mare, printre ei. Ei bine, între ei, Mihăiţă Panainte. Un pumn de om, care să fi avut vreo 5-6 ani, se evidenţia în gaşcă prin energia cu care se implica în toate jocurile, prin talentul de a impune regulile şi tenacitatea sa inovativă. Cu bunicul său, regretatul Costică Tărcăoanu, eram văr bun, fapt ştiut de Mihăiţă. Pe atunci, asemenea legături erau mult mai responsabile. Prin urmare, eram dator să-l ocrotesc, aşa cum şi eu eram, proporţional, pe ramura neamurilor. Şi o şi făceam, cu simpatie pentru omuleţul „iute ca brînza de 9 lei kilul”, din acele vremuri. Vremuri în care copchilaraia te-mpiedica peste tot, indiferent de anotimp. Vara, explorînd Movila, dealul Roznovanu, lunca şi gîrla Iepii - la chitici, cules de fragi şi multe plante, sau la păzit animalele din gospodăriile părinţilor... Iarna, mai ales la săniuş, pe dealurile şi pe dîmburile din apropiere: „Butură”, „Turnea”, „Biţu” şi „Tărcăoanu”, pe care puştimea se dădea în adevărate convoaie, într-un iureş şi-o hărmălaie de scotea lumea din hibernarea diurnă. Mihăiţă, cap-convoi, indiferent de incidente şi accidente, coordonîndu-i pe Titi Socea, Mihai Turnea, Ţica Ilie, Petrea Pomană ş.a. ...

Anii, fireşte, au trecut. Am plecat la cele şcoli. La aproape fiecare revenire acasă, la intervale de 2-3 ani, Mihăiţă era altul: mai voinicuţ, mai conştient de sine însuşi. La un moment dat, prin anii ’80 şi ceva, îl întîlnesc la căminul cultural din satul Luminiş. Era un fel de custode. Auzisem că a învăţat să cînte la chitară, că şi-a încropit chiar şi o formaţie de muzică uşoară, cu care încînta lumea satului duminica şi la diferite evenimente. Era şi solist vocal. Este şi-n ziua de astăzi o voce minunată. M-am bucurat. Cu invidie prietenoasă, a celui care făcuse şcoala de muzică.

Apoi, mă bucur de prestaţia sa în fruntea formaţiei „Extaz”, pe care a consolidat-o de mulţi-mulţi ani şi e apreciată nu numai în judeţul Neamţ. Prin urmare, e o adevărată încîntare să-i asculţi, pe el şi colegii de formaţie. Profesionişti, cu adevărat, de multă vreme, deci.

De peste 10 ani, Mihăiţă este alături de părintele Lucian Mocănaşu, între fondatorii Ansamblului „Datina străbună” de la Neguleşti. Dirijor, orchestrator, solist vocal, profesor de chitară, de teorie şi solfegii, organizator de spectacole, de evenimente...

Zeci de copii au învăţat arta interpretării cu Mihăiţă, sute de oameni au desluşit norma de conduită socială impusă de el: modestie, bun simţ, altruism, implicare, responsabilitate, solidaritate, voluntariat, BINEMERITARE!

         Astăzi, Mihăiţă PANAINTE împlineşte 50 de ani. Mărturisesc că mi-e pilduitor în multe privinţe. Că sînt onorat de, îndrăznesc, prietenia sa. Cum sînt şi mulţi alţii, de altminteri. E mult, e puţin, pentru un om care şi-a închinat 5 decenii de viaţă familiei, comunităţii, semenilor?!... Apreciaţi dumneavoastră, respectaţi cititori!... 

Mihăiţă, un om, aşa cum şi este..

Cu preţuire şi respect,

LA MULŢI ANI, MIHĂIŢĂ PANAINTE!

Dr. Vasile PACHIŢANU, un OM de PATRIMONIU!...

Traian SOCEA

Dr. Vasile PACHIŢANU

„Închinăciune, maestre ! Așteptăm o carte cu aceste frumoase amintiri. Povestea cu peștele prins în iazul de la ferma Zănești( am auzit că a secat sau l-au secat), care a făcut ca apa să scadă cu un metru, trebuie inclusă. Mă bucur! Doresc să citesc multe asemenea povestiri clănțănite”...(Dr. Vasile PACHIŢANU)

      Folosesc ca leit-motiv comentariul pe care pilduitorul profesionist şi om, dr. Vasile Pachiţanu, l-a avut la una dintre povestirile mele publicate în Crănţănitori. Mărturisesc că am descoperit tîrziu acest mesaj al domnului doctor (deh!, becisnicele mele cunoştinţe IT...), dar, chiar şi cu scuza că „niciodată nu-i prea tîrziu!”, iată-mă dator să scriu despre un OM aparte: VASILE PACHIŢANU!
      Mărturisesc că în urmă cu vreo 10 ani, pe cînd activa la Grupul TCE 3 Brazi, i-am propus domnului Pachiţanu să scriu o carte despre domnia sa. Mă socoteam îndreptățit, pentru privilegiul de a-i fi în preajmă la multe-multe evenimente profesionale, reţinînd aprecierile pe care oameni avizaţi, cu notorietate în domeniu, le aveau aupra activităţii doctorului Pachiţanu.

     De bună seamă, făcusem atîtea reportaje şi interviuri cu domnia sa la locul de muncă, de fiecare dată cucerindu-mă prin francheţe, eleganţă şi persuasiune. În lunga mea carieră de jurnalist, rar am avut ocazia să întîlnesc oameni atît de cotropiţi de meseria lor precum Vasile Pachiţanu, omul care avea mai multă grijă de animale decît de sine, de propriul confort.

Mă veţi crede, iubiţii mei, că la Indagra, la marile întîlniri consacrate agriculturii: simpozioane, expoziţii, tîrguri etc., doctorul Pachiţanu era suveran, nedezlipit de standul cu animalele sale, dăruind publicului şi specialiştilor noutăţile propriilor cercetări, activităţile sale inovative, cu o generozitate pe care numai oamenii mari o au. Şi astăzi revăd bucuria cu care pleda pentru agricultură, pentru zootehnia românească, pe care el o reabilitase deja, fapt pentru care nu aştepta recompense ministeriale sau academice. Pache( aşa cum îl alintă prietenii) vibra inimitabil, muncea 24  din 24 de ore( ferma îi era, de fapt, casa sa!), se necruţa fizic chiar, studiind, cercetînd şi aplicînd tehnologii înmănunchiate sugestiv şi reprezentativ în triada: „rasă, masă, casă!”. Asta-i era şi este fibra sa de ţăran român, de patriot şi voievod al bunului simţ, de a se dedica mai binelui celor mai necăjiţi contemporani ai săi. Aveam, prin urmare, îndestulă documentare ca să pornim scrierea unei cărţi...

Pache, însă, m-a refuzat. Cu eleganţa izvorîtă din modestia sa funciară, atît de naturală şi, fireşte, sugestivă. În schimb, mi-a propus să abordez pe alţii, tot din cîmpul performanţei în care el era întîiul. 

Dr. Vasile Pachiţanu (dreapta), început de performanţă, anii '70

      Prin umare, pe Vasile Pachiţanu l-am cunoscut puţini ani înainte de ’89. Auzisem că este un mare specialist, că avusese o bursă de studii în SUA, că întîi stătătorii de partid şi de stat îl preţuiau şi respectau tocmai pentru probitatea sa profesională şi morală, ceea ce impunea o demnitate aparte şi breslei pe care o slujea şi căreia i se  consacrase exemplar. Una peste alta, conduita sa firească, neostentativă, impunea măsura lucrurilor oriunde s-ar fi aflat.

După ’90, drumurile reportericeşti m-au dus în satul Ghigoieşti din judeţul Neamţ, unde doctorul, în tovărăşie cu alţi doi meseriaşi, Apetrei şi Alexa, articulase o exploataţie agricolă, din care nu lipsea zootehnia, evident.

Pache, lecţie deschisă la Ferma Zăneşti, 2008

Arealul Performanţei, tot la Zăneşt...

Apoi, după cîţiva ani, l-am întîlnit la Grupul de firme TCE 3 Brazi, unde, sprijinit de regretatul Culiţă Tărâţă, a atins niveluri de performanţă unice în România. Pentru doctorul Pachiţanu, primordială a fost asigurarea „bunăstării animalelor”, concept pe care cei mai mulţi l-au desluşit de la el, de la Zăneşti. Apoi, aptitudinile sale de vizionar s-au materializat în constituirea, în a doua jumătate a deceniului trecut, a laboratorului Boviselect, singurul Semtest privat din România, unde, tot ca premieră, Pache, în colaborare cu profesorul Robertson din SUA, a reuşit primul transfer de embrioni la femele pregătite la Ferma Zăneşti. Scopul a fost obţinerea unor produşi, femele şi masculi, de rasă pură:  Angus, Holstein, Simmenthal. A continuat cercetările şi cu rasele Limousine, Wagyu, Sură de stepă, Zăneştiul devenind un centru de producere a materialului seminal congelat(MSC) de la tauri pentru carne, menit să performeze genetica în toată ţara, inclusiv în gospodăriile individuale.

     Ei bine, pe doctorul Pachiţanu nu l-am mai întîlnit de ani buni. A plecat de la Zăneşti, de la TCE 3 Brazi, unde a marcat teritoriul performanţei în chip senioral, inconfundabil. Acum, acest mare specialist al ţării, poate cel mai mare, activează în judeţul Suceava, făcînd tot performanţă. Recent a fondat Angus.Ro, o asociaţie a crescătorilor de bovine, prin care şi fermierii mici şi mijlocii să aibă acces la rasa Angus, îndeosebi.

Pescăreală pe iazul Fermei Zăneşti...

Nu, domnule doctor! Iazul n-a secat. Din cîte ştiu, a fost secat la presiunea unor „şmecheri din amonte”, care au dirijat „organili” să-i desferece stavilarul. Şi amploaiaţii au executat ordinele vitejeşte, după săvîrşirea din viaţă a lui Culiţă Tărâţă... Binenînţeles că niciodată, de zeci şi zeci de ani, n-a fost un iaz pentru creşterea peştelui sau pentru pescuit sportiv. A fost un iaz de o frumuseţe aparte, înacadrat minunat între deluşoarele ale căror poale le spală, din străvechime, firul de apă al pîrîiaşului numit Bahna. Pescuiau aici cu undiţe rudimentare îngrijitorii animalelor, în pauzele de la lucru. Prindeau cîte un cărăşel sau biban ajunşi în iaz în urma deversărilor accidentale sau controlate, în situaţii de viitură,  ale iazurilor din amonte, Slobozia şi Dochia.

Ca pescar ce mă aflu, ştiu că în acel iaz se dezvoltase, natural, carasul şi bibanul, cteno şi foarte puţin crapul, tocmai pentru că proprietarul nu-şi propusese să facă aici acvacultură. De bună seamă, am fost de multe ori la pescuit pe cea baltă. Prindeam, de regulă, bibănoi. Rar, şi caras. Crap şi fitofag, niciodată. Am avut, însă, norocul să prind, o singură dată, un cteno, de vreo 7 kilograme... M-a depăşit doar domnul Jan Sava, care a avut o captură de vreo 12 kg, la vreun an după performanţa mea. Performanţă, da!, pentru că specia asta, cteno, trage tare rar şi e foarte dificil de adus la mal. E un peşte puternic şi, de cele mai multe ori, rupe linia sau chiar cîrligul. Din ăst motiv, nimeni nu credea să existe în iaz asemenea dihănii şi să mai fie şi prinse. Drept care, în istoria iazului am intrat mai întîi eu, apoi Jan Sava, fapt care ne-a adus destulă faimă pescărească.

Vă spuneam că doctorul Pachiţanu stătea 24 din 24 de ore în fermă. Parcă avea „domiciliu forţat”. Auzind de captura mea, nu a crezut nici chiar cînd i-am înfăţişat martorii oculari. De aceea, a ţinut să verifice „mincinosul”. Pe mine, adică. Era într-o dimineaţă de duminică. Frumoasă, cu cer limpede, fără o adiere de vînt. Mă îmbarc şi opresc la siloz, de unde culeg nişte rîmoaie precît chişcarii. Pache m-a văzut şi, după vreo două ceasuri, timp în care deja cinstisem cu veşnicul meu companion, finul Vasilică Ilie, o garafă de glojgăială, îl simţim în spatele nostru. La nici cîteva minute, sună clopoţelul din vîrful vărgii. Înţep profesional şi cu toţii vedem ţîşnind din apă, ca jetul unei arteziene, un ditamai peştoiul. Numai cteno făcea asemenea gimnastică. Încep să mulinez, ca să nu-l scap în buruieni. Peştele luptă ca la Smîrdan, fără a da semne de oboseală. Îi las fir, pleacă în toate direcțiile, luptă eroic. Pache intră-n trepidaţii, muştruluindu-mă să nu mă joc. Frica de a nu pierde monstrul aproape mă paralizase. De gura lui, mulinam „pilot-automat”. Pe la vreo 5-6 metri de mal, doctorul apucă firul, să tragă peştele mai repede pe uscat. Îl lămuresc că nu-i bine să pui mîna pe fir şi mă ascultă. Peştele se smucea ameninţător şi rău-prevestitor. Reuşesc să-l apropii la vreo 2 metri de un loc în care malul intra lin în apă, ca să-l pot trage sanie pe iarbă. Doctorul apare cu un crac de măr rătăcit prin livadă, gata să pălească monstrul în moalele capului. Geaba strigam la el să se depărteze de apă, că sperie dihania şi rupe linia. N-auzea, parcă intrase în transă. Dezastrul a venit, peştele a rupt cîrligul chiar de la mijloc. De bună seamă, dom’ doctor pe mine m-a găsit vinovat. Anume, că n-am avut cîrlig ca lumea.

Aşadar, se înţelege că, după acest episod, Pache a povestit la toată omenirea că sînt un pescar-poet, care dă şansă la viaţă peştelui, nesmintit.       Ceea ce-i adevărat şi e de bine...