Bureţar, dintr-o „viaţă anterioară”...

Traian SOCEA

Cauţi urzici, dai de bureţi. În mustul zăpezii...

Eu, acum vreo 8 ani, după hribi, în poiana Butura

Îmi iau elan şi descind dezinvolt, după urzici, în capătul luncii copilăriei mele, care nu mai este şi nici nu cred să mai fie vreodată – în timpul propriei mele vieţi – teritoriul fabulos,  alcătuit din sute de arini şi plopi groşi de-abia-i cuprindea-i în braţe, şi înalţi de 15-20 de metri. De răchiţi butucănoase şi scorburoase, de pîlcuri de lozie, din care alegeam mlădiţe pentru confecţionarea leşilor de prins chitici în apa pîrîului, de cireşi, vişini şi meri sălbatici, de tufe de soc sau măcieş, de  boz sau de brusturi, toate iţite din seminţele aduse de puhoaiele care, şi mici, dar, de multe ori, tare mari, inundau suprafeţe importante din albia majoră, devastînd mult şi grădinile oamenilor.

Apoi, arbuşti de tot felul, împănaţi cu aluni şi corni, cu tulpinile scăldate în tot felul de ierburi, cătînd lumina soarelui într-o continuă concurenţă, alcătuiau un biotop în care naturala interdependenţă era completată şi de păsăretul atît de divers, ca specii, şi atît de benefic pentru omul însuşi.

 Mă veţi crede, stimaţii mei, că acea luncă, gîrla Iepii, care-i şi adăpa pînza freatică, dealul din imediata apropiere, configurau un areal ce asigura şi aer curat, şi pe puţin 25% din resursele traiului oamenilor din zonă, referindu-mă la faptul că foloseau lemnul de arin, de răchită sau de plop şi pentru foc, şi pentru construcţii gospodăreşti, că vitele lor păşunau şi se adăpau tot în ăst teritoriu, la fel cum şi cîrdurile de raţe şi de gîşte pe care gospodarii le scoteau dimineaţa, iar seara se întorceau „pilot automat” acasă, cu guşile pline bubă. Astăzi nu mai există aşa ceva. Dealul se surpă, gunoaiele-s pe oriunde, iar cîinii bagabonţi au înstăpînit întreaga zonă, nimicesc tot, ba dau şi la om...

Cioata de care pomeneam

Aşadar, cu elanul pomenit, mă şi văd în fundul luncii, pe proprietatea mea, să fie clar... Caut cu privirea cioata de nuc, pe care, astă toamnă, găsisem  cîţiva bureţi negri, cu care titulara mea de post( recte „nevasta care stă la mine”) a şi croit o tocăniţă, spurcată cu smîntînă dulce şi glazurată decent cu pătrunjel verde, mărunţit.  Carevasăzică, surpriză. Pe o margine a cioatei, zăresc cîteva „mlădiţe” de bureţi negri(vezi foto) şi-mi amintesc că bătrînii spuneau că ăşti bureţi, ca şi cei păstrăv, cresc şi-n timpul iernii, dacă vremea e mai blînduţă... Ş-acum, spunîndu-vă că, după vreo două ceasuri, abia am găsit cam un pumn de urzici, cu care titulara a înnobilat un borş de fasole boambe, iată-mă-s victima tăvălugului aducerilor aminte. Iar...

La cules bureţi, în pădurile satului...

Odinioară, pe acest drum trecea calea ferată forestieră

Prin urmare, în minte mi se derulează perioadele culesului bureţilor, care erau adevărate campanii, întreprinse zi de zi în pădurile aflate cam la 12 kilometri, în susul casei noastre. Sîntem în postul Paştelui, ziceam. Ca şi cel al Crăciunului, ca şi celelalte, toate erau respectate milităreşte de lumea satului de odinioară. Aşa încît, cum să nu-mi amintesc de strădania mamei de a pune pe masă copiilor hrana cea de toate zilele. Ca şi acum, bucatele de post erau cele mai greu de închipuit. Mai ales pentru o familie numeroasă, ca a noastră. Drept care, mama era şeful staului major, planificînd şi organizînd toată munca de agonisire a celor trebuincioase pentru iarnă, îndeosebi. Erau îndatoriri repartizate membrilor familiei, pe potriva vîrstei şi capabilităţilor fiecăruia, funcţie de anotimp, de vreme...

Vazică, de pe la 7- 8 ani pînă la adolescenţă, în fiecare an, sfîrşitul lui iunie însemna startul recoltării bureţilor. Obligaţie pe care o îndeplineam toată vara, cu anumite întreruperi hotărîte de starea vremii sau de alte sarcini: făcutul fînului, animale, prăşit etc. Continuam pînă-n octombrie, la strînsul ghebelor, a rîşcovilor sau a hribilor de toamnă. Plecam de acasă la 3 jumate, ca să ajungem la „Chilii”, la „Măniş” sau la „Doşătu” de cum se lumina de ziuă, căci aşa învăţasem: bureţii cresc şi noaptea, iar la iţirea razelor soarelui roua de pe pălăriile ciupercilor strălucea şi, astfel, le zăream mai bine. Başca faptul că nu trebuia să ne-o ia nimeni înainte...

Cu mîr cu hîr, mama mă trezea, chemîndu-mă să şi îmbuc ceva udătură încropită pe fugă, la ceasurile mici ale dimineţii. Soră-mea Aneta, mai mare cu 4 ani decît mine, deja echipată, începe să-şi exercite autoritatea. Primesc două trăişti încăpătoare precît un cufăr de soldat-răcan, şi ieşim la colţul grădinii, unde ne aşteaptă verişoara noastră, Maria lu’ moş Ion Tărcăoanu, fratele mamei. Tustrei începem drumul către pădure, eu numărînd, în urma lor, traversele căii ferate forestiere, care trecea prin faţa casei noastre şi care ducea de la Roznov pînă la Cozia, vreo 25 de kilometri, hăt-sub pîntecul Masivului Murgoci.

Ş-uite-aşa, chiompănind, ţineam pasul cu fetele, de frica întunericului, precum şi de îndemnurile uneori contondente ale soră-mi, căci fiecare dintre drumeţi aveam în dotare şi cîte un băţ, cu care să ne-apărăm de cîinii scăpaţi din legători.

Voiniceşte, drum pe linia ferată...

Ghebe de toamnă, de "Chilii"

Preferam acest traseu pentru că, pe lîngă linie, lumea bătucise şi o cărare, pe care se putea merge mult mai comod decît pe multe porţiuni ale drumului sătesc. Aşa că, după vreo 3 kilometri, părăsim calea ferată în dreptul la Arghire, intrăm pe scurtătură, pe drumul principal, şi înaintăm energic încă vreun kilometru, cînd eram obligaţi s-apucăm iar pe calea ferată, care, puţin mai sus de gospodăria familiei Leonte, intra în întunecimea unei păduri de arini, unde ne încercau toate spaimele, căci grăirea locului era că pe acolo bîntuie tot felul de stafii. Ş-adevărat, n-am auzit ca vreun strigoi să fi înşfăcat vreun localnic, însă ş-acum retrăiesc teama ce mă copleşea pe cei vreo 100 de metri ai acelei lunci, zisă „la Turcu” parcă, şi ce uşurare simţeam cînd scăpam vii şi nevătămaţi. Bineînţeles, ne continuăm mersul, parcă mai vioi, căci stafiile ne treziseră de-a binelea.

Ajungem în „Prund, la Cruce”, apoi iar numărăm traversele liniei C.F.F. ( Calea Ferată Forestieră) preţ de vreun kilometru,  şi ajungem la cantonul silvic, brigadier fiind  Nea Ion Zalomir, un om cu totul şi cu totul OM... Următorul reper e cabana Jlabău, unde forestierii erau cazaţi de luni pînă sîmbata, pe atunci. Muncitorii sînt deja în picioare şi-şi pregătesc masa, ca apoi s-ajungă cu ţapine, topoare, cai şi boi de tracţiune în munte, în parcelele de exploatare a lemnului. Aşa era acum vreo 50 de ani, se lucra ecologic, regimul silvic fiind respectat cu sfinţenie, nimeni nebătîndu-şi joc de pădure.

 Înţelegeţi, prieteni, că uleiul, motorina şi benzina au ajuns în codri mai tîrziu, odată cu instalarea funicularelor, care, din obcină, coborau butucii pe cabluri în rampele amenajate lîngă calea ferată, de unde se încărcau în vagoanele Mocăniţei. Fiinţa asta tehnologică pe abur ajungea pe la prînzîn munte, iar seara se întorcea la Roznov, cu sute de metri cubi de buşteni, numai buni de prelucrat în fabricile „11 iunie” şi „Butoiul” . Vă spun aceste lucruri, pentru comparaţie cu nemerniciile la care e supusă astăzi pădurea românească, tăiată „la ras”, nimicită de drujbe, tafuri, tractoare şi autocamioane gigante, în dispreţul regimului silvic, fără a da nimeni socoteală...

La Chilii, patria bureţilor...

În căutarea hribilor de toamnă

Aşadar, trecem de cabană şi ajungem după vreun kilometru în perimetrul „jobului” nostru, în locul numit „Chilii”. Soră-mea împarte teritoriul căutărilor, indicîndu-mi suprafaţa pe care s-o străbat, cît mai aproape de ea. Mă veţi crede că aveam noroc, privirea mea ageră descoperind pe platoul de la baza muntelui, la tulpinile fagilor şi carpenilor, în păienjenişul de muşchi crescut parcă ştiinţific, hribi şi hurlughiţe proaspete, înrourate. Le culegeam ca pe nişte trofee, tăcînd mîlc, să nu vină peste mine vreuna din fete, căci recolta şi calitatea ei se evaluau la coborîrea din pădure, cînd fiecare-şi etala marfa pe tăpşanul de lîngă pîrîul Iapa, în apa căruia ne şi spălam, ca să putem înfuleca „bucatele” puse în traista soră-mi de mama, decuseară. Două ouă fierte, o bucată de slănină de la slatină, o ceapă şi mămăliga obligatorie, astea însemnau prînzul nostru de lux.

De multe ori însă, ne mulţumeam cu mai puţin, splimentul de „proteină” asigurîndu-ni-l mîncînd fructe de pădure, mere şi cireşe sălbatice, corcoduşe şi mere din pomii de pe marginea drumului. Rare erau ocaziile cînd, găsind mai multe hurlughiţe, rîşcovi sau lăptuci le coceam pe bolovani încinşi la un foc încropit ad-hoc, la marginea gîrlei. Deci, după 5-6 ore de survolat pădurea, pînă-n obcina dinspre satul Poieni, ne încheiam ziua de muncă şi porneam înapoi, spre casă. La vreo 800 de metri la vale, opream la „izvorul de ochi”, ne spălăm chicotind obrajii, umpleam un bidon de 5 litri cu apă pentru acasă, ne aburdicam reciproc trăiştile în spinare, cu grijă să nu se zdrobească bureţii, şi hai - viteză.

 Acasă, ajungeam după vreo 3 ceasuri, frînţi... La „controlul mărfii”, n-apucam să mă dau mare cu ai mei bureţi-trofeu, că şi luam cele bobîrnace pentru că nu am avut suficientă grijă ca pîinişoarele, hribişorii, lăptucile, hurlughiţele sau gălbiorii din trăişti să fie cît mai întregi. Pînă seara, alte două ceasuri, mama şi soră-mea alegeau bureţii, pe soiuri, în ligheane dolofoane şi-i băgau în beci, la răcoare... A doua zi, mama spăla toată bureţărimea şi-o lăsa la zvîntat, apoi o repartiza, funcţie de calităţi. Care la uscat, pe sfoară sau pe lozniţa din mijlocul livezii noastre, care la mîncatul imediat, care la marinat sau murat, cele mai multe...

 Bureţii muraţi, ce desfătare...

Popas în dreapta pîrîului Iapa,la Măniş

Cel mai tare iubeam bureţii muraţi, adunaţi în mai multe zile „de campanie”, pe care mama îi aşeza într-o cadă de brad de vreo 300 de litri,  în straturi succesive: unghia caprei(gălbiori), iuţei, lăptuci, creasta cucoşului, hurlughiţe, rîşcovi şi, uneori, ghebe. Toate le acoperea cu crengi de vişin şi de corn, cu morcovi şi ţelină, cu frunze şi multă rădăcină de hrean( care întăreau carnea bureţilor), cu doi-trei pumni de grăunţe de popuşoi, un lighean cu ionatane şi fo’ 10 căpăţîni de usturoi, peste care turna apă de izvor, răsfăţată complice cu cîţiva bulgăraşi de sare. Cunoşteam toţi bureţii, deosebindu-i pe cei buni de cei otrăvitori, parcă dintr-o altă viaţă, treabă cu care mă tare fuduleam.

 Eram, în fapt, un copil, care deja îşi ştia responsabilităţile în rosturile familiei noastre şi înţelegeam deplin că, atît cît durează sezonul bureţilor, trebuie să merg aproape zi de zi la pădure. Iată, aşa ne gospodăream, la fel cum şi majoritatea consătenilor noştri, pentru ca în lunga iarnă, pe lîngă celelalte agoniseli, s-avem hrana supravieţuirii.

 Salata de bureţi muraţi...

Sîntem, aşadar, în postul Paştelui. Ca şi în cel al Crăciunului, dar mai cu seamă în astă perioadă, a începutului de primăvară, mama se-ntorcea din beci c-un lighenoi de bureţi, străjuiţi de 6-7 mere murate, pe care ne repezeam ca la plăcintele poale-n brîu, nu alta. Erau o bunătate, căci carnea lor era îmbibată cu toate vitaminele şi mineralele eliberate de atîta bureţărime şi de ingredientele asociate în moarea din butoi, ce mai. Apoi, mama alegea bureţii pentru salată. Unghia caprei, crănţănei, iuţei, rîşcovi, lăptuci, nicoreţi. Îi spăla în două-trei ape, îi scurgea ş-apoi, pe un fund mare din lemn, îi tăia peştişor. Alături, persecuta, tot peştişor, 3-4 cepe indecente, şi pe ele azvîrlindu-le într-alt lighean mai mare ca postul Sfintei Marii, astfel născînd o policromie cum numai în pozele cu Făt-Frumos mai admiri.

 De bună seamă, tot conţinutul era impresionat cu 3 burice de sare grunjoasă, cu un pahar de untdelemn şi un ciocănaş de oţet de mere, preparat tot în gospodăria noastră. După vreo două ceasuri de stat la odihnă, în racoarea beciului, taman cînd venea vremea prînzului şi mămăliguţa deja sta despuiată pe fundul din dulap de fag de pe masa noastră cea rotundă, mama aducea ligheanul cu minunăţii. Ne umplea castroanele,  după ce rostea Tatăl Nostru şi fiecare făcea semnul crucii.  Mîncam ca nimeni în lume, savurînd fiecare înghiţitură ca pe un descîntec nicicînd de nimeni rostit, doar numai de noi auzit.

Tocăniţa de bureţi muraţi...

Rîşcov&Asociaţii: hribişori de toamnă în muşchi de fag

Al  doilea fel de mîncare, pentru seară, se chema tocăniţa de bureţi. Mama alegea pînişoarele, hurlughiţele, creasta cucoşului, ghebele şi chitărcile - spălate în mai multe ape ş-apoi zghicite încă de la amiază, două cepe despuiate, pe care le felia mărunt şi le punea măiestru într-un ceaun aşezat pe plită, în care se războiau aprig cu untelemnul deja încins. Bineînţeles că urmau zarzavaturile din lumea întreagă, după care şi o ulcică de smîntînă de la joienele din bătătura noastră, dar şi cîţiva căţei de usturoi strecuraţi domestic în ceaun, chiar înainte de a-l ridica de pe foc. De bună seamă, mămăliga - pe îndelete fiartă şi mestecată în ceaunul propriu, pe veşnica plită de tuci, la focul bine strunit din vatră – nu ajungea gurilor noastre flămînde, căci seara, în jurul mesei, s-aşezau şi cei care-n timpul zilei fuseseră la muncile de sezon.

Pîine, mărturisesc că mîncam odată pe săptămînă, sîmbăta, cînd tata se-ntorcea de la lucru, de la cantonul Rantău, unde pleca precum şi ceilalţi forestieri, încă din ziua de luni. Ni se părea cozonac, la fel ca şi nemaiîntîlnita scrumbie afumată, din care tata tăia feliuţe subţiri-subţiri, cu briceagul său dat naibii de ascuţit.

Prieteni, sîntem în Postul Paştelui, n-aşa-i? Aşa-i, însă asemenea desfătări culinare nu mai sînt o binemeritare pentru sufleţelele consătenilor mei, cred. Şi nici ale altor contemporani, din multe locuri ale ţării, din păcate. Acum, chipurile, bureţii se destrăbălează fără ruşine prin pădurile naţiei şi dau naştere la corcituri otrăvitoare.

 Numai bureţaraia din supermarketuri n-a picat în păcat... Şede bleagă pe rafturi, cu termen de garanţie pe etichetă, aşteptînd muşterii. Şi sînt, ştiţi bine... Unii semeni ai noştri, din nefericire, nu s-au bucurat în viaţa lor de savoarea unor ciuperci naturale, care încă mai cresc în codrii noştri siluiţi de nelegiuirile smintiţilor nesătui de profit, la boala!...

Ghebuţe în plină ascensiune

P.S.1: Chiar şi-n aceste vremuri, actorul Ionuţ Cucoară, de loc din Slobozia-Roznov, mă porecleşte „ghebar” sau „bureţar”. De ce, se înţelege...

P.S. 2: În ţara noastră cresc aproape 4.000 de soiuri de bureţi, spun botaniştii. Dintr-atîtea, cam jumătate sînt comestibile, cu valoare alimentară certă. 
Ce sfaturi...În bureţii fierţi, puneţi o ceapă tăiată-n două sau cîţiva căţei de usturoi. Dacă se învineţesc, înseamnă că bureţii nu-s buni de mîncat. Sau, un mănunchi de pătrunjel verde aruncat în fiertură. Dacă se-ngălbeneşte-negreşte, aruncaţi bureţii...Mama, ca şi noi, cunoştea foarte bine bureţii şi foarte rar recurgea la aste metode de testare...

P.S.3: În vremurile copilăriei şi tinereţii mele, pînă acum vreo 25-20 de ani, chiar, silvicultorii organizau şi desfăşurau adevărate campanii de recoltare a fructelor pădurii. În munţi, funcţionau centre de colectare a ciupercilor - de vară şi toamnă, a zmeurei, murelor, afinelor, măceşelor. Culegătorilor veniţi din sate îndepărtate li se asigurau cazare şi masă, la cabanele silvice. Cei din apropiere veneau zilnic, pe jos sau cu taramotele ocoalelor silvice. Seara, la coborîrea din pădure, se preda marfa şi se încasau banii. De la copii pînă la vîrstnici culegeau tone de fructe de pădure, pentru care primeau bani frumoşi, unii neavînd alte surse de venit. Bineînţeles, crescute într-un mediu nepoluat, în salbăticia pădurii româneşti, aproape toate fructele mergeau la export, în Occident. Pe atunci, România încasa valută forte. Acum?!... Inutil de spus. Vedeţi, ştiţi prea bine!...Parcă un blestem diavolesc s-a abătut asupra pădurilor noastre. Şi ce, îi pasă cuiva de dezastrul din munţii României?!...