Traian SOCEA
 |
| La o păstrăvărie din Farcaşa-Neamţ, febr. 2016 |
Perioada cea mai intensă, cel mai adesea şi fructuoasă, a colindatului
iazurilor de prin Neamţ a fost între 2005 şi 2011. Umblam tehui parcă, împreună
cu prietenul Gheorghiţă Apetrei, cel puţin 5 zile dintr-o săptămînă, ba la
Negriteşti, Lateş, Români, Dochia, Budeşti, Trifeşti, Slobozia, Zăneşti, de
parcă aveam contract de muncă. Între colegii de serviciu se ştia că dau ritm
atribuţiilor mele, ca s-o zbughesc ca apucatul la pescuit. De multe ori,
ajungeam acasă, la ţară, mă schimbam iute, îmi luam sculele şi celelalte
hondrobeie şi fuga la întîlnirea cu Gheorghiţă. El, desfăşurînd activităţi
comerciale, mă aştepta la alimentara sa, de unde se aproviziona cu de toate, ca
şi cum ne duceam pe front.
Aşadar, mîncare şi băutură în obrăznicie, delicatesuri şi scofeturi ca
la Cireşica lu' Băse-Băse, din care, mai mult de jumătate, dăruia paznicilor pentru bună
purtare, iar cu restul îi omenea pe colegii de baltă, chiar dacă nu-i cunoştea
înainte vreme, ci de drag de meşteşugul pescărelii. Şi flecărelii. Treabă
pentru care era berechet timp, pentru că, ai naibii crapi, nu muşcau cam cît şi cînd ne-am fi dorit noi, iar sculele noastre erau echipate cu clopoţei şi chiar
senzori, treabă socotită, vestitoare dacă ciprinida a pus botul pe momeala
noastră. Dodiţă( cum îl alint eu pe Gheorghiţă) avea ritualul său în materie de
masă cîmpenească. În acea vreme, avea o Dacia-papuc, cu care făcea
aprovizionarea magazinelor sale. Încă de dimineaţă, pentru a n-o supăra pe
minunata sa nevastă, Mihaela, pe care niciodată n-am văzut-o să se uite chiondorîş la barba’su cum goleşte cam un sfert din rafturi şi vitrinele frigorifice.
Dodiţă nu suporta să mănînce singur. Cea mai mare plăcere a sa era, şi este, de
a se bucura împreună cu alţii şi rar am văzut un om care să trăiască mai firesc
bucuria de a dărui, precum el.
Carevasăzică, în maşina sa transferam şi echipamentul meu, după care,
la drum. Nu ne duceam în acelaşi loc de mai multe ori la rînd, decît dacă avusesem succes. Aşa că, iată-ne ajunşi la iazul Negriteşti, bunăoară. Oprim la barieră,
aşteptăm paznicul, care de cele mai multe ori îşi isprăvea rondul taman cînd
ajungeam noi. Plăteam ( 50 lei pe zi) sau arătam biletul de gratuită intrare
obţinut de la proprietarul bălţii, după care începea negocierea. Anume unde ne
lasă: pe iazul doi, pe malul celălalt
etc., ceea ce presupunea să deschidă bariera şi să traversăm digul. Neapărat
cu maşina, doream noi, şi-i arătam încărcătura. Perpedes, voia el, precum că e
dispoziţie de la şef, ş-apoi restul pescărimii face gălăgie, pe motiv de
discriminare. Nu sosea clipa resemnării, pentru că Dodi scotea iarba fiarelor
din dubă şi lacătul zbura cît colo, „impresionat” parcă de trufandalele care-l
împovărau pe purtătorul cheilor. Aşa încît, oprim pe malul bălţii, în locuri deja ştiute. Dodi,
care era, şi încă este, dolofănuţ, ba şi beteag la genunchiul drept, de fiecare
dată era uimitor de rapid. Într-o clipită, scotea din dubă cele 10-12 undiţe
ale sale, pe care nu le strîngea niciodată, le încărca cu momeală şi le şi
arunca în apă.
Bineînţeles că, tot de fiecare
dată, ocupa locul cel mai bun, pe care desfăşura, la doi-trei metri distanţă
între ele, cel puţin 10 undiţe. Ş-avea Dodi undiţe de soi, pentru că şi bani
avea, şi deloc nu se zgîrcea, cînd era vorba să-şi cumpere cele mai bune unelte.
Sigur, de fiecare
dată mă-mpăcam cu soarta, mai ales că, şmecherul, după ce-şi instala întreaga
dotare, venea „în vizită” la mine, ba cu o glajă de vin, cu apă, suc sau cu
fructe, lăudînd locul pe care, chipurile, mi l-am ales, cînd, de fapt, nu mai
era altul, cît de cît acătării.
Dodiţă Apetrei, meşter mare şi la cteno...
De bună seamă, cătam şi eu o anume revanşă, pe care mi-o oferea
Dumnezeu, prinzînd crăpani mai mulţi, uneori şi mai mari, decît el. Sau, cînd, năucit
de soare, Dodi se aşeza la umbra carosatei. Îl pîndeam şi, cînd îl auzeam sforăind,
titptil, cu vîrful piciorului îi zgîiţiam niţeluş mînerul undiţei, moment în
care colpoţelul suna-suna... Într-o secundă, Dodiţă, uitînd de genunchi, se
făcea perpendicular şi o zbugea către scula sunătoare. Mulina vîrtos companionul meu, întrebîndu-se doar pe sine, cu voce tare: „Oare ce-o fi, Traiane?!...
Gălăţan sau românesc?!”...Nu era nici un fel de crap, ştiam bine, dar alimentam
suspansul, somîndu-l să fie atent. Atent, pînă ce, dezamăgit, începea să se
lamenteze: „ Dacă eram lîngă undiţă, îl înţepam mai bine, nu-l scăpam. Băi, da’
ce dihanie, sigur o fost un cteno. Avea vreo 5 kile, pe puţin, da’ las că vine
el ta’su, acuşi”... De multe ori, chiar prindea cteno( numit şi amur), şi nu
numai unul. Prindea şi crapi româneşti, şi gălăţan( cu solzi puţini), căci la
cîte scule băga în baltă, avea şi baftă.
Seara, la plecare, Dodiţă era primul care băga sculele în dubă, cu o
repeziciune nemaivăzută. Apoi, venea şi mă ajuta, pentru că eu le împachetam
responsabil. Cînd scoteam juvelnicele din apă, Dodi cîntărea încărcătura cu
privirea, număra bucăţile, după care, jeluindu-se, îi adăuga şi pe cei rataţi -
pe bune, dar şi pe cei care nu i-au muşcat cîrligul vreodată. Ăst moment
aşteptam, lămurindu-l să mai taie din mărimea crăpanilor pierduţi, pentru că
tocmai eu eram autorul declanşarii clinchetului clopoţelului, anume să rîd de
el. Sigur că mă credea pe jumătate şi, pînă acasă, numai despre rateurile lui
vorbea. Îl aprobam îndatorat, după fiecare duşcă de vin pe care scria „Fabricat
Gheorghiţă Apetrei”, pînă cînd trebuia să oprească undeva sau - în drum - pe
cineva, la care să dăruiască măcar un crăpan de 3-4 sau şi de 5 kile, parol... Mai
rămînea cu 5-7 bucăţi, pe care le oferea vecinilor, bătrînilor şi vădanelor sau, cînd aduna mai mult, încingea cîte-o saramură la crîşma lui, ospătînd alţi
şi alţi prieteni.
„Pescuit de noapte” cu streşinică...
Sîmbăta, Dodi avea de lucru, la Chintinici-Roznov fiind zi de bazar şi
iarmaroc. Cum plecam numai cu maşina sa, care avea şi 4x4, ţîţîiam, ca şi el,
să-şi termine treburile, pe care, de altfel, le dirija în maniera „Cap
limpede”. Doar dacă se strica vremea de tot sau eu să fi trebuit a participa la
vreun eveniment, să n-o întindem la pescuit, chiar şi la ora 13. Ş-atunci, se
mai ţine de noi, ba Tavi, ba Jan – Dumnezeu să-l odihnească! Am plecat sîmbătă,
pe la două, hotărîţi să facem şi un pescuit de noapte. De bună seamă, Dodiţă a
luat în maşină cît să mănînce un regiment. Şi cît să bea un pluton. 50 de litri
de streşinică „a la Dodi”, tărie şi ţin-te veselie.
Abia am pus două-trei undiţe-n baltă, c-a şi început să plouă. Tavi,
pescar-pescar, originar din Galaţi, enerva pe toată lumea cu sculele sale imperialiste,
cu disciplina sa de inginer. Aproape de nesuferit era pentru că nu bea mai
deloc, deşi era, şi este, mlădiţă de podgorean. Jan, care habar n-avea să lege
o montură, trecea de la unul la altul cu sticla-n mînă, milogindu-se să-i aranjeze cineva măcar o undiţă. Pîn’ la urmă, l-am ajutat eu, dar n-a mai avut cînd să
arunce, căci ploaia devenise torenţială. Am reuşit să strîngem echipamentele,
nefiind încă beţi. Plini de noroi, ne-am dus la cabană, unde paznicul deja
dăduse drum focului în grătar.
Ei bine, Dodi a pus pe un grătar de vreun metru pe-un metru vreo 20 de
cefe şi vreo 5 kile de cîrnaţi olteneşti: Chiar dacă paznicul îşi primise
tainul, cu tot cu el eram 5 indivizi. Cît să mănînci, cîtă vreme era atîta de
băut. Ploaia a mai scăzut în intensitate, dar nu s-a oprit, nici la înserat.
Cine să mai facă pescuit de noapte, cînd, înafară de Tavi şi paznic, ceilalţi 3
eram praf. Ne-am culcat în două paturi rostuite de paznic. Eu, cu Dodi, iar Tavi
cu Jan. Primul care a dat tonul la sforăit a fost Jan. La nici 15 minute după
el, a pornit-o Dodi. După decibelii sloboziţi, împreună cu Tavi am hotărît că Jan
absolvise şcoala populară de artă, iar Dodi conservatorul. În aşa hal
profesionist mai sforăiau. De bună seamă, i-am lăsat să se manifeste. Începea
duios Jan, apoi Dodi îi dădea replica, de
ziceai că alungă toate duhurile nesfinte de pe întreg mapamondul.
Civilizaţi sforăitorii, de altfel. Începea unul, iar celălalt îi prelua fraza
muzicală ş-o ducea pînă credeai că-i explodează bojocii. Eu şi Tavi, ne-am
culcuşit în maşini. Am făcut un frig de pînă şi maioneza-n testicular parcă ni
s-a congelat. Dimineaţă, ei erau fresh, noi - mai ales eu - chiauni. Am plecat
vai de noi spre case, bucuroşi c-am reuşit să ieşim din văioagele alea
înnoroiate.
Cu ţuhalu’ la nădit...
Mare ne era plăcerea cînd la aventurile noastre pescăreşti ne însoţea
finul meu, Vasilică Ilie. Sigur că şi el era bucuros, chiar dacă îl supuneam la
toate corvezile. De cum plecam, pentru că în maşina lui Dodi, lîngă el-şoferul,
în dreapta mai era un loc, Vasile trebuia să urce în dubă, unde stătea pe un taburet, care-i sărea
de sub fund la orice curbă sau cotitură, şi erau, slavă Domnului!, tare multe
pe atîtea coclauri pe unde umblam noi, mai mereu pe scurtătură. Pînă la
Trifeşti, de exemplu, o luam pe la Mărgineni – Făurei – Budeşti - Miron Costin,
pe drumuri de ţară sau agricole şi ajungeam într-o oră şi ceva. Din loc în loc, finul bătea în geam, să
oprim. Avea nevoie de aer, căci duba se-ncingea de la soare, iar praful intra
tare parşiv înăuntru. Cînd ajungeam la destinaţie, finul, transpirat şi plin de
praf, primea alte însărcinări. N-avea încotro, decît să execute. Era şi tînăr,
şi ditamai voinicul, şi mare pescar amator.
Oricît de bun băiat era, şi este!, finul Vasilică ne-a şi înjurat. Mai
apăsat pe Dodi, cînd l-a pus să care, cale de vreo 150 de metri de la maşină,
un ţuhal cu grăunţe înmuiate în apă decuseară, s-avem, chipurile, nadă.
Bineînţeles că tot pe capul lui Vasilică a căzut misia de a împrăştia
grăunţele, intrînd 20-25 de metri în largul iazului, printr-un mîl puturos şi
lipicios de rar aţi văzut. Bineînţeles că nada nu ne-a fost de vreun folos în
acea zi. Vorba unui hîtru pescar: „Crapu’ vine, mănîncă, bea apă, se cacă şi
pleacă!” Am nădit pentru pescarii din următoarele zile, căci grăunţele lui Dodi
ar fi trebuit să stea la muiat cîteva zile bune, să devină fragede precum
bonduellu’. Aşa, crapul le-a înfulecat şi i-au rămas tari în burtă, sătul
rămînd măcar o zi-două, fără să mai cate la momelile din cîrligele noastre.
Bineînţeles că tot Vasile primea ordin să intre în baltă, dacă cineva dintre noi
doi scăpa peştele în papură sau alte buruieni, să fugă să descîlcească firul
sau cîrligul dacă, din neîndemînarea noastră, se încurca în te miri ce. Apoi,
să dea fuga la maşină, s-aducă fo sticlă două-nouă de băutură sau vreun bidon
cu apă, să aprindă grătarul şi să ne facă fripturi, că ne mai nărăveam şi la
aşa ceva. Vasilică - finu, prin urmare, era, şi este, omul bun la toate...Rar
am văzut om să se transfigureze într-atît de bucuria de a pescui, după toate
regulile însuşite de la mine, naş’su. Adică, exemplarele sub 1 kg se
eliberează, pentru că au de crescut. La fel, cele peste 5 kg. Se eliberează,
pentru că deja au calităţi de reproducători.
Ehei, prieteni, multe ne mai sînt isprăvile pescăreşti. Pe Dodi nu l-am
lămurit să meargă la pescuitul pe Bistriţa, pe ape curgătoare, fiind cel mai
frumos. Eu şi finul Vasile prestăm de cîţiva ani buni, adesea cu succes, pe ape
de munte. Niciunul nu se dă-n vînt după peşte. Mîncăm, dacă cineva îl alege de
oase. Osteneală de care rar avem parte...În schimb, multă lumea ne-a zis „Boda
proste!”, pentru peştele dăruit.
În episodul următor,
vă voi povesti despre pescuitul cu pastiluţe şi extract de mentă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu