„To fish or not to fish”, vremea pescărelii nu trece...(I)

Traian SOCEA

În 2008, pe lacul Cuiejdel - Neamţ

Duminică, pe 19 februarie, finul meu, Vasilică Ilie, mă scoate la oraş. Urcăm impetuoşi în Golfuţu’ lui şi fixăm azimutu: Piatra Neamţ. Cînd tocmai ne aflam pe podul care traversează Bistriţa, înspre Roznov, Vasile îmi îndreaptă atenţia înspre golfuleţul croit de apele rîului în amontele podului, bătrîn de aproape 90 de ani, la cotul dinspre balastiera lu’ Marcoci(aşa cum îi zic localnicii), pe malul stîng al albiei.

-       Naşule, ia uită-te, ce de mulţi pescari!...

-       Oare la ce dau, Vasilică, îl întreb, încercînd să-i şi număr, pe cît se putea...

-       La şui şi la clean, altceva nu cred să tragă pe timpul ăsta, mă lămureşte finul.

-       Băiete, da’ sînt cîţiva, am numărat vreo 15...

-       Aaa, sînt peste 20. E şi Cătălin Verdeş, vecinu, îl zăresc şi pe nenea Jan, e şi nea Grigore, parcă şi...Tare-aş mai merge şi eu. Chiar, noi, cînd facem un pescuit?!..

-       La vară, Vasilică, după prohibiţie. Mai devreme, ştii că nu pot, ştii că trebuie să mă păzesc, îi răspund cu glas obidit...

Adevărat, să am grijă, să mă feresc de frig, de umezeală şi de curent, din cauza beteagului meu cervical. Nu mai aud ce mai zice finul meu, pentru că, instantaneu, în minte-mi apar problemele avute anul trecut; zile şi luni de suferinţă, de dureri imposibil de îndurat. Îmi apar drumurile făcute la Slănic Moldova, la Piatra Neamţ, la Broşteni, în speranţa că, poate-poate, mă voi face bine. Am avut noroc de Petrică Frăsilă, patronul TeleMOLDOVA Iaşi, care m-a vizitat acasă şi, văzîndu-mă, a hotărît că mă duce la Iaşi. Şi am fost, către sfîrşitul lui august, la Clinica de Neuro-chirurgie, la domnul profesor Marius Dabija, Dumnezeu să-i dea sănătate! La fel, şi vechiului şi bunului coleg Petrică Frăsilă. De acolo, am ajuns la recuperare, la Nicolina, şi, din fericire, problemele cele mari nu le mai am. Dar, clasica vorbă: cine - după 50 de ani - se trezeşte dimineaţa şi nu simte nici o durere e un om mort!

Prin urmare, pescarul cu „adeverinţă” ce mă aflu, în sezonul 2016 n-am putut merge la pescuit. Pe rîul Bistriţa, unde, de 7-8 ani îmi fac veacul, devenind aproape maistru în prinderea cleanului. Asta după stagiile de mare pescar în copilărie, pe întinsul pîrîului de munte Iapa şi, respectiv, pe majoritatea iazurilor din judeţul Neamţ; în tinereţe şi a doua vîrstă. Toate ăste stagii, cu farmecul lor, fireşte. În neuitare nelăsîndu-i  pe colegii de la ziarul Ceahlăul: Vasile Oroşanu, Viorel Tudose şi Ion Hudici – Dumnezeu să-i odihnească în pace!, pe Ion Talpă, Mircea Zaharia, Vasile Costachi, Ion Rotaru, cu care am bătut atîtea bălţi forfotind de crapi şi caraşi, capturile celor mai meşteri fiind de multe-multe kilograme per exemplar de ciprinidă, nu rareori.

Cu „şfachia”, la prins boişteni, noaptea...

Cuiejdel - Neamţ, lac de baraj natural, 670 m altitudine

„Cariera” de pescar  mi-am început-o din fragedă pruncie, lucru absolut firesc pentru cei mai mulţi dintre născuţii în zona de munte. Carevasăzică, pe gîrla Iepii( pîrîul care izvorăşte din măruntaiele masivului Murgoci ( 1293 metri) şi se varsă, după vreo 25 de kilometri, în rîul Bistriţa, pe partea sa dreaptă), în ştioboalnele aranjate de puhoaiele năprasnice uneori pentru casele şi ogoarele apropiate de albie. Pe noi, liota de plozi, ne învăţau fraţii mai mari, care, ca să scape de săcîială, ne confecţionau o undiţă, compusă dintr-o nuia de alun, de vîrful căreia legau 2-3 metri de aţă de papiotă, un cîrlig îndoit dintr-un bold(ac cu gămălie) şi o plută ajustată din antena unui cocean de porumb. Momeli, slavă domnului!, de la veşnicele rîme de gunoi de grajd, pînă la cosaşi sau carabeţii de piatră sau lemn.

Fireşte, cu astă dotare şi tehnică personală zero, rezultatele erau pe măsură, adică vreun chitic chior să se prindă în cîrligul nostru rudimentar. Pe la 7-8 ani, fraţii mai mari cedau smiorcăielilor mele şi mă luau, mai mult de gura mamei, cu „şfachia”. Ăst instrument îl alcătuiau dintr-un bidonaş din aluminiu de un litru, pierdut sau abandonat de oştenii celui de al doilea război mondial( prin locurile mele natale retrăgîndu-se nemţii), umplut pe jumate cu gaz lampant şi fixat într-o crăcană aleasă dintr-un ram de alun, corn, răchită sau arin, bidon în care se introducea un fitil de bumbac, sau alt material textil, care să ardă şi încet, să facă şi flacără mare şi nici să nu afume pe mînuitor şi pe cei din dreapta sau stînga sa, funcţie de cum se lua cu asalt luciul de apă.

Aşadar, cu şfachia se mergea noaptea, numai vara şi toamna, iar „dragomanul” ( proprietarul instalaţiei, şef de echipă) îngăduia pe lîngă el doar doi-trei inşi, dintre cei mai pricepuţi a mînui ostia( o furculiţă dreaptă, cu dinţii foarte ascuţiţi, legată bine de un băţ de vreo 50 cm). Acţiunea începea după ora 23, cînd peştimea pleca în promenadă. Şeful de echipă alegea porţiuni cu apă mică şi lină de pe cursul gîrlei, pe care le străbăteam cu paşi mici şi uşori, fără vorbă, tocmai să nu speriem prada. Astfel, la lumina degajată de fitilul aprins pe o rază de vreo 2 metri, mreana, cleanul, moina, rareori scobarul, care mai urca de pe Bistriţa uneori, se culcau pe fundul apei, orbiţi de lumina violentă a şfachiei, mînuită dibaci de purtătorul ei. De multe ori, băieţii reuşeau să-nfingă ostia în corpul peştilor pironiţi pe fundul apei de flacăra intensă. Însă, la fel de multe ori, ratau şi atunci începea distracţia. Eu, mai mic fiind, purtam la gît un ditai coşteiul în care să încapă recolta, care, de multe ori, greu se mai strîngea.

Şi uite-aşa, cu reproşuri şi sudalme, tiptil-tiptil, reluam parcursul. Căci, plecaţi din dreptul lu’ Chiupea, merserăm vreun kilometru înspre amonte, ajungînd la ştioalnă lu’ Decebal, unde ne scăldam noi, copchilaraia, vara pînă-ncătră toamnă. La ieşirea din ştioalnă, apa era zăgăzuită cu un vad din pietre mai mari şi afluită vreo 8-10 metri către o leasă făcută din nuiele de lozie, fixată bine cu bolovani, tocmai ca şforul apei să împingă chiticii în gurguiul leşii, de unde doar rara peştimea mare ar mai fi putut scăpa. Bineînţeles, că asemenea leşi mai întîlneam pe cursul apei. Bineînţeles că chiticii pe care-i găseam în gurguie îi confiscam, ca pradă de braconaj. Şi, de bună seamă, mulţi dintre proprietarii de leasă( unii avînd cîte 2-3, chiar) ne pîndeau prin tufişurile de arin şi răchită din lunca de pe mal, de unde aruncau cu pietre în jurul nostru, nu musai a ne sparge capetele, ci a ne speria şi avertiza că am intrat în teritoriul lor. Sigur, la asemenea afront, şi noi, gaşca de braconieri de noapte, începeam tirul înspre locul de unde eram bombardaţi, pînă lucrurile se linişteau şi-ncepeam iar urcuşul pe gîrlă. Puneam fitil nou, umpleam cu gaz bidonul şi-o luam la deal, cale de încă vreun kilometru - doi, pînă rămîneam şi fără gaz, şi fără fitil.

Obosiţi, cu picioarele stafidite de statul în apă 3-4 ceasuri, înnegriţi pe faţă şi mîini de fumul degajat de arderea fitilului, ne întorceam acasă reproşîndu-ne unii altora neîndemînarea, însă hotărîţi, ca întotdeauna, că data viitoare va fi mai bine. În coştei, recoltă neîndestulătoare, la împărţirea între „combatanţi”. De obicei, „prada” încăpea în căuşul palmelor şi era luată de către cel care punea gazul şi confecţiona cele 2-3 fitile necesare într-o asemea escapadă nocturnă. Cel mai adesea, îi ajungea mă-si şi de-un borş, şi de-o tocăniţă de chitici, cu multe buruieni. Chitici le ziceam, că doar boişteanul, cîra, moina, porcănaşul, mreana şi cleanul prinşi de noi, rar să sară de 10 centimetri lungime.

Ehei, prieteni, mersul cu şfachia era mai distractiv, chiar şi decît cel cu volocul, la retragerea apelor după puhoaie. Puhoaie uneori năprasnice, cu urmări dramatice pentru mulţi localnici,  din păcate. Inclusiv pentru părinţii mei, a căror primă casă şi anexe au fost spulberate de inundaţiile provocate de pîrîul Iapa, gîrlă care, în anumiţi ani secetoşi, aproape că seacă pe alocuri, în apropiere de vărsarea sa în Bistriţa.