Tocăniţa de chitici, obişnuita copilăriei sărace

   

Traian SOCEA

Parte a tărîmului copilăriei, pe valea pîrîului Iapa

În anii copilăriei mele, sărace dar de neasemuit, de dimineţă pînă-n seară, mă desfăşuram într-o zonă de vreo 10 hectare, “ în dreptul nostru”, pe  îngusta luncă a pîrîului Iapa şi, mai ales, pe dealul care se ridică de pe malul său drept, pînă pe la vreo 200 metri înălţime. Era un teritoriu marcat de cei mari, chestie moştenită şi transmisă fără alte cuvinte, decît cu avertizarea: ” Să nu scapi vacile-n poamă, la Arcip, sau în ogoarele cu popuşoi, de pe platoul de pe creştetul dealului!”. Pe întreg ăst areal mînam vitele la păscut, căci în anii buni verdele înstăpînea totul, animalele domestice avînd hrană suficientă, iar cele sălbătice destul loc ca să-şi amenajeze culcuşuri, prin huciurile cu belşug de ierburi şi arbuşti de tot felul.

Ei bine, şi eu, şi ceilalţi copii companioni întru îndeletnicire, băteam desculţi fiecare metru pătrat, ştiind bine unde cresc urzicile, grîuşorul, ştirul, măcrişul, fragii, cătina, bureţii de perj sau ciupercile, unde-şi are cuibar, păsăretul sau vizuină, vulpile. Peste toate, aveam controlul ştioalnelor din zonă în care apa curată de munte ademenea la depus icrele specii dolofane de peşti care creşteau în rîul Bistriţa. Ştiam  deja şi noi, copchilaraia,  perioadele în care intră-n bătaie cleanul, mreana, scobarul sau boişteanul.

 Ş-atunci, eram la datorie, cu tot felul de unelte încropite, încurcîndu-i pe cei mari şi alegîndu-ne de la unii şi cu şuturi, iar de la alţii cu cele mai drăgălaşe sudălmi. Însă, la toate aste tratamente, mare mai era izbînda cînd pe unul dintre noi îl fericea norocul şi prindea cite-un exemplar mai mare decît lungul palmei. Astfel de captură era evocată întreaga vară şi peste, căci lăudăroşenia împricinatului nu mai avea margini, devenind laitmotivul a toate isprăvile chiticăreşti de pe gîrla Iepii, ce mai…

Altfel, aproape în fiecare seară, mă/ne întorceam acasă cu o grămăjoară de urzici sau grîuşor, cu cîte-un pumn de fragi sau bureţi, cu o ulcică de cătină ş.a. - “recoltă” de pe locurile hălăduielilor noastre de fiecare zi, care-ncăpeau în trăistuţa din propria dotare. Trăistuţă croită de mama dintr-un val de macat din lînă, ţesut în dungi multicolore în stative, la şezătorile din iernile lungi, naturale, adevărate, de altădată… Trăistuţă care, încă de la plecarea de-acasă, îmi flutura de gît, cel mai adesea făr’de merinde, şi pe care  o predam mamei ca trofeu al vredniciei mele, seara, la întoarcerea acasă, cu lighioile bine hrănite şi nevătămate.

Plăcerea ce mai mare, însă, ne era chiticăritul. O adevărată competiţie se stîrnea între noi, la dibuitul chiticilor cu amîndouă mîinile pe sub lespezi şi bolovani, în răgălii şi maluri, unde-şi alegeau culcuş şi ascunziş peştimea a mare, căreia de hac îi veneau fraţii noştri mai mari. Ne mulţumeam, prin urmare, cu scotocitul chiticăraiei, la prinsul căreia aveam şi rezultate, pentru că, în apa noastră mică, boişteanul, cîra, moina, porcănaşul, mrenuţa sau clenuţul măsurau 6-8 centimetri. Aşa încît, cum prindeam cîte unul, îl depuneam într-o produşcă amenajată la marginea albiei, pînă cînd s-adunau vreo două sute de grame, ş-atunci o zbugheam către casă…

Cina traiului la ţară…

Commons.ro, o bucurie...

Seara, mama îl şi prepara: borş, într-o oală de vre 3-4 kile, din care extrăgea zarzavaturile şi peştii încă întregi, pe toate aruncîndu-le într-o tigaie încinsă pe plita de tuci. Sigur, mai pomăda conţinutul cu niscai bulion şi cîteva ouă bătute, după care dezmierda şoptit întreaga compoziţie, repartizîndu-ne-o în castroane de lut, unul la doi indivizi, lîngă care tronau cogeamite felii de mămăligă vîrtoasă, tăiată meşteşugăreşte, cu aţa. Înfulecam aşezaţi semeriţi la măsuţa rotundă de brad, în jurul căreia încăpea tot familionul, mai puţin tata - plecat cu serviciul, şi mama.

Mama, pe care nu mi-o aduc aminte decît stînd în picioare, cu grija de ne da ce mai avea şi de a nu ne ciondăni între noi, fraţii, căci mama născuse 11 copii, iar în acele vremi în viaţă mai eram 9, fiecare cu sămînţa răfuielii la purtător. Scandalul îl porneau cei mari, care-i ghionteau pe cei mai mici, dar cel mai abitir pe surori, cărora le şi aplica una bucată lingură de lemn chiar în “numele tătălui!”, adică perpendicular în frunte, scopul fiind ca ei să-nfulece cît mai mult, pe timpul smiorcăielii celor supuşi. De bună seamă, intervenea mama, fără vreo anchetă preliminară. Îi ştia şi-i altoia făr’ de nicio negociere, cu cleştele de jar de la plită sau cu melesteul. Atunci, ca să scape afară, împieliţaţii săreau peste masă urlînd de durere, răsturnînd tot ce li se nimerea în cale, adesea şi ceaunul cu laptele abia fiert, care ne era următorul fel de mîncare.

Atunci, mama înjura: “Vascrisu’ cui te-o-nţarcat!” , blagoslovenie bruiată însă de leorpăitul gurilor noastre hulpave, zgomot înteţit şi de viteza cu care plonjau lingurile noastre în conţinutul tot mai împuţinat din străchini. Sătui sau aproape, făceam sfînta cruce şi-i ziceam mamei bodaproste!, după care o tuleam spre culcuşurile noastre nocturne, în podul cu fîn, în odaie sau pe prispa casei, lîngă tata, ce-şi croia căpătăi acolo, în nopţile călduroase de vară…Cam aşa se petrecea viaţa familiei mele, la fel cum şi a celor pe care-i cunoşteam. În ăst ritm, ştiam că vine şi a doua zi, şi următoarea, şi tot aşa. O veşnicie?!…

Deloc, anii au trecut mişeleşte. Tata şi mama au plecat la Domnul. La fel, două surori şi fratele cel mai mare. Inexorabil, timpul ne biruie, ne-ncovoaie. Amintirile copilăriei, tezaurizate în sufletele neprihănite, se vor retrăite. Ceea ce şi fac, mai ales răsfoind file de jurnal personal...

Tocăniţa de chitici, delicatesa vremilor de-acum...

Aşa încît, pe ăst tărîm aflîndu-mă, iată:

Cevabun. De fapt, excepţional...

Într-o altă povestire, spuneam că nu mănînc peşte, decît dacă mi-l alege cineva de oase. Astă baftă rar am. În schimb, mor după tocăniţa de chitici a copilăriei, de care mulţi au uitat şi n-o mai fac. Drept care, mă sfătuiesc cu finul Vasilică Ilie să purcedem la fapte. Zis şi făcut. Încropim un voloc, ochim şi vreo 4 leşi puse în vad pe gîrla Iepii, mituim nişte copilandri să ne dea nouă boiştenii prinşi la produşcă sau la „pet” şi planul e pe cale să dea roade. Asta nu înainte de inspecta prin grădinile noastre şi ale vecinilor atît de necesarele zarzavaturi. Şi, da, avem nevoie şi de rădăcinoase.

Aşa că, iunie fiind, dăm iama în beciuri. Găsim morcovi, pătrunjel-rădăcină, păstîrnac şi praz, de cu anu’. La fel şi ceapă, tot din anul precedent, pişcată niţel de ger, în magazia de deasupra zămnicului. Descindem în grădinile de legume, de unde recoltăm lobodă galbenă şi roşie, frunze de bostan, foi de ceapă şi de usturoi, ştir de pe marginea straturilor, iar de pe un alt ogor culegem ceva şfichiuri de lucernă şi frunze de hrean.

Dăm fuga la piaţă, cumpărăm vreo 3 kile de roşii, ardei gras – 4 roşii, 4 galbeni. Mai luăm cîteva legături de pătrunjel şi de lobodă,i un mănunchi de ardei iuţi de la lipoveni şi-o întindem acasă. Începem operaţiunea „volocul”, străbatem vreo 5  ştioalne de pe cursul pîrîului Iapa şi strîngem vreun kil de chitici: porcănei, mrenuţe, clenuţi, boşteni, moine. Survolăm şi leşile, din care rechiziţionăm vreo juma de kil de chiticaraie. Ne oprim, apoi, la copilaşii cărora le plătisem anticipat recolta de boişteni. Luăm şi de la ei o sticlă de 1,5 litri, cu sute de bucăţi. Adunăm, una peste alta, vreo 4 kile de chitici, din toate speciile ce creşteau pe gîrla noastră, cu apă curată, iute curgătoare, de munte.Treaba, însă, de acum se-ncurcă. Adică, chiticaraia trebuie curăţată de maţe, spălată şi pusă la zvîntat. Nu e greu, dar, fiind atît de mulţi, cu sutele, noi doi nu ne-ncumetăm şi cătăm a găsi vreun voluntar. Tanti Nuca, mama lui Vasile, cheamă ajutoare şi-n vreo două ceasuri chiticărimea e curăţată.

Vasilică ILIE,  Paşte - 2017

În ăst răstimp, eu şi Vasilică ne-apucăm de bucătărit, nu înainte de a amenaja vatra focului, unde instalăm un chirostrei, în care să încapă un ceaun din tuci, de vreo 20 de kile. Vasilică, evident, se-ngrijeşte şi de lemne. Uscate şi tari, numai bune de a regla intensitatea focului, după cartea de învăţătură. Eu încep cu ceapa veche şi cu rădăcinoasele. Curăţat, spălat, tăiat rondele. Mi se alătură şi finul, la spălat şi tocănat zarzavaturile. Doamne, după vreo 3 ceasuri, dăm gata roaba de buruienăraie recoltată de prin cele grădini. Aşa că, acu-i acu’!...

 Ne luăm inima-n dinţi şi prăvălim în ceaunoi cam un litru de ulei. Apoi, un strat de buruieni, unul de rădăcinoase şi unul de chitici. Peste toate, azvîrlim vreo 10 roşii tăiate cubuleţe, şi iarăşi: un  rînd de buruieni, unul de rădăcinoase şi unul de chitici, pe care le sufocăm cu un litru de suc de roşii. Continuăm pînă umplem ceaunul cu materie primă, peste care aşezăm tacticos frunze de varză verde cumpărată din piaţă, cele de hrean şi de bostan, unele peste altele, ca un capac de etanşare a întreg conţinutul. Punem ceaunoiul pe chirostrii şi dăm drumul la foc, moale. Apoi, pregătim un alt ceaun, pentru mămăligă. După vreo jumătate de oră, deja simţim mirosul de tocăniţă. N-am cuvinte să-l descriu, însă vă garantez că, uşor-uşor, a umplut întreg văzduhul, intrînd nevămuit şi prin curţile vecinilor. După vreo oră şi puţin, frunzele de deasupra se chircesc şi, pe lîngă ele, tresar broboane efervescente din sucul preparatului nostru. Dăm cu o lingură de lemn deoparte cîteva frunze şi testăm marfa, apoi pe lîngă brojbănime strecurăm căţeii unei căpăţîni de usturoi turcesc.

Doamne, nimic nu se-aseamănă cu opera noastră. După vreun sfert de oră, dăm ceaunoiul de pe foc, la odihnă, şi-l punem pe celălalt, pentru mămăligă. Ei bine, aflaţi că, pe lîngă noi, deja se-nfiinţaseră cîţiva muşterii, adulmecători de capodopera noastră. Le-am respins orice ajutor, orice sfat. Ne-am făcut treaba de capul nostru, aşa cum văzusem şi mai ţineam minte din copilărie. Şi ce a ieşit, doar două vorbe să vă spun: mîncare dumnezeiască!...Isprăvim şi cu mămăliga. Am răsturnat-o pe un fund mare din lemn, am tăiat-o şmechereşte, cu aţa. Cu paletă simţitoare, scoatem din ceaunoi mîncărica încă aburindă şi umplem castroanele aşezate reglementar, în rînd, pe scîndura unei băncuţe lungi de vreo 3 metri, folosită în ocazii speciale. Apoi, îi poftim pe pîrdalnicii binevoitori la ospăţ. Ne-am aşezat la o masă lungă, aşezată ţanţoş sub un vişin, în mijlocul livezii mele, fiecare cu o strachină de lut plină cu tocăniţă înainte-i, c-un dărăb sovietic de mămăligă fierbinte şi cu chipăruşul aferent, toate cuminţite de cîte-un pahar de ţuică, adusă de socrul lui Vasile, tocmai din Maramureşul său natal.  De înţeles e că n-a fost deloc lege ca nehaliţii să înfulece mai puţin de două străchini şi să glojgăiască mai mult de 5 rachiuri...

Teritoriu' marcat: lunca Iepii şi dealul Roznovanu

De bună seamă, n-a fost nevoie să cerşim vreo laudă. Au venit buluc, aşa cum am primit şi de la vecinii noştri, cărora le-am şi dus - de bodaproste! - cîte-un castron cu tocăniţă. Tocmai pentru a-şi reaminti crîmpeie din vremile copilăriei. De la astă aventură gastronomică a noastră au trecut vreo 5 ani. Mă veţi crede că, încă, n-am fost invitat la vreo asemănătoare gustăreală.  Însă, cu finul Vasile ne-am propus ca, în iunie, să sărbătorim 5 ani de la săvîrşirea omagiului adus bucătăriei noastre tradiţionale, cea a copilăriei neasemuit de frumoase.

Şi pilduitoare, parol!...