„To fish or not to fish”, vremea pescărelii nu trece...(V)

Traian SOCEA

Trucaj al fiului meu, Răzvan, în 2009.
Doar căpăţîna-i a mea, restu-i aparţine lui Dodiţă

          În primăvara lui 2010, cu prietenul Gheorghiţă Apetrei, descindem la un iaz în zona Făurei - Neamţ, după ce mai călcasem cîteva, în alte zone, dar fără a prinde vreun crăpcean, măcar. Cineva ne sugerează respectiva baltă, cu renume, de altfel. Ajungem bine pregătiţi, ca de fiecare dată cum ştia şi o făcea Dodi, care, mărturisesc, era aşteptat şi tare bine primit pe orice baltă, din motivele pe care le-am evocat în episoadele anterioare, adică pomenile - mîncare, băutură şi, de cele mai multe ori, şi un bacşiş gras, pe lîngă taxa de intrare pe lac - oferite paznicilor, care abia îşi duceau zilele cu ceea ce le dădeau patronii. 

           Ritualul se desfăşoară la fel ca întotdeauna, după ce, evident, minimarketul ambulant al lui Dodiţă e despovărat de cele mărfuri, mai mult de jumătate. Anume, îndatoratul paznic ne lasă pe ce mal vrem noi, unde ne chiar ş-ajută s-ajungem, după care, fără a-l întreba nimic, ne asigură de capturile pescarilor din zilele precedente, avertizîndu-ne că asemenea exemplare ne aşteaptă şi pe noi, nesmintit. Entuziaşti peste poate de asigurările străjerului - doar era prietenul nostru!... -  garnisim cîrligele cu cea mai exotică momeală, şi lansăm undiţele în apă. 

          Apoi, nădim, azvîrlind cu praştia bulgăraşi croiţi de Dodi într-o găleată de plastic, în care amestecase cartofi fierţi cu zhahăr şi vanilie, spărtură de boilies, grăunţe fierte, făină de porumb şi gălbenuş de ou, ca să lege compoziţia, pe care o mai spurca şi cu niscai praf de şrot de floarea soarelui. Cînd frămîntam guguloiele, mai că-ţi venea a pune gura pe preparat, într-atît de aspectuos, frumos mirositor şi îmbietor mai era. Ei, cum să nu ademenească ciprinida asemenea operă culinară...               Aşa că, ne punem pe aşteptat, eu migălind la o sticlă de glojgăială, cu reţinere, căci razele soarelui deja începuseră a ne încinge căpăţînile, chiar dacă peste ele povîrnisem cogeamite pălării din paie. Ceasurile trec, totul în jur se încălzeşte şi mirosurile de la gunoiul de grajd depozitat în platforme, din loc în loc, pe malurile bălţii încep să se răspîndească în aerul uscat, abia respirabil. Nu-i nimic, facem faţă, am nimerit noi în locuri şi mai rele. Mă resemnez, aşadar, şi mă-ndrept către colegul meu de aventură, sperînd că măcar la vreuna dintre cele 10 undiţe ale sale să fi tras vreun peşte.

-       Dodi, nimic-nimic, nici o trăsătură?!...

-       Nici pe dracu’!, şi uite-au trecut 3 ceasuri, îmi răspunde companionul meu, deloc încîntat...

-       Ce facem, schimbăm momelile sau ce?!..., insist eu, gîndindu-mă că poate vreun caras chior îşi va face milă de noi.

Dodi nu-mi răspunse, aşa că mă-ntorc la locul meu. Scot din apă două undiţe. În cîrlige, momeală, ioc!... Normal că, în atît timp, s-a dizolvat. Pun într-una viermuşi, în alta rîme, şi le-arunc în baltă, convins că măcar carasul va trage. Da de unde, trece încă o oră. Îmi aprind a nu ştiu cîta ţigară, îmi înfing fundul în scaun, acroşez garafa de vin, şi dăi la ţoşcăială, ferit a mă vedea Dodi, căci el, responsabil cu volanul, nu bea, iar de ţigări se lăsase de multă vreme. Prin urmare, mă consolez, scrutînd peisajul. Frumoase cîmpuri, copleşite de un verde sănătos, energizant. 

          Mai încolo însă, zăresc ruinele grajdurilor fostului CAP de la Budeşti, la stînga alte dărîmături, ale construcţiilor de la Bălăneşti, care, odată, însemnau doar o parte din faimoasa zootehnie a fostului IAS Girov. Ehei, ce treburi aducătoare de plus valoare au fiinţat odinioară în zona asta... Şi parcă în alte părţi, nu? Prea bine, le-a nimicit capitalismul ăsta de cumetrie, cum, de altfel, a compromis şi iazurile fostei Piscicola Neamţ, una dintre cele mai profitabile întreprinderi din ţară, vîndută pe mai nimic( 15 miliarde lei vechi, cît un apartament de 3 camere) la un şoldan de prin Mehedinţi.

         Deodată, aud sunînd clopoţelul unei undiţe a lui Dodiţă. Fug înspre el, să-i văd captura. Era un leşinat de caras, pe care l-a şi aruncat în baltă. Plec, fără măcar o vorbă. După vreo jumătate de oră, sună clopoţelul şi la mine, de parcă trăgea PF Daniel clopotele Patriarhiei. Mulinez voiniceşte, gîndindu-mă că e ceva mare. Pe naiba, era un afurist de biban, care lupta de parcă era un rechin. Îl dau înapoi în apă, proferînd felurite propoziţii la adresa împieliţatului. Gata!, mă aud rostind, uitîndu-mă la ceas. E aproape ora 13,00. şi încep să strîng undiţele. Le aşez responsabil pe mal, sătul de...pescuit. Dodi mă vede.

-       Frate-miu, mergem la alt iaz sau acasă, să facem un şpriţ ca lumea?!...

-       Dodiţă, hai acasă, că-n balta asta nu e peşte!...

Aşa am şi făcut... Am plecat spre casele noastre, dezamăgiţi rău, cu legămîntul de a nu mai călca pe iazul cu pricina.

         După cîteva zile, mă sună un prieten (acum om politic şi, prin urmare, n-am voie să-i spun numele, pentru că l-ar persecuta şeful lui de partid...) pescar şi el, care, mergînd înspre Roman, ne-a zărit cînd tocmai intram în DN 15 D. De bună seamă, m-a întrebat ce-am făcut. I-am spus adevărul, cu necesara consolare: „Balta are peşte, da-i acoperit cu apă!”...

- Are pe dracu’!... N-are, domnule!, că l-a dat patronul mită electorală, astă toamnă, la alegeri. A distribuit crăpanii, în pungi de plastic, alegătorilor. În tot colegiul de care răspundea, ca să-l voteze pe Băsescu, ai uitat?!...

       Prieteni, acesta fu „evenimentul” care a pus capăt hălăduielilor mele pe iazuri. Dodi se duce şi azi, cu aceeaşi rîvnă, cu abia înţeleasă patimă. Și-a ales anumite iazuri, pe care le frecventează constant, de la care se-ntoarce mai mereu biruitor. Nu m-a putut convinge să mă răzgîndesc, cum nici eu nu l-am putut lămuri să meargă pe ape curgătoare, pe care pescuitul e infinit mai frumos.