OSPĂȚ DE FEBRUARIE, 2017

Traian SOCEA

Februarie 2016, la Vatra Dornei

Zilele trecute, am fost în ospeție la doi oameni minunați, soții Ileana și Alexandru Baluș. Amîndoi se trag din Tazlăul doctorului Jănică Mironescu, scriitorul-zămislitor și al lui Tulie Radu Teacă. O viață întreagă, amîndoi au slujit pădurea. Acum, sînt pensionari și, la puțin peste 70 de ani, rămîn tot pilduitori, în toate privințele. Am intrat în gospodăria lor destul de rușinat, căci nu-i mai văzusem de ani buni, din vremurile cînd drumurile reportericești mă duseseră în locurile în care își săvîrșeau munca.

Doamna Lenuța, la fel de energică, de aprigă, precum era în vremurile cînd ne conducea să filmăm pădurile virgine din susul Tazlăului, înspre poiana Gitioana, la vreo 1.200 metri altitudine. Nenea Sandu, tot supus și măsurat, precum mi-l aminteam de la cabana Preluci, acolo unde, la întoarcerea de pe munte, avea să ne răsfețe cu mîncărică și băuturică, mai dihai ca la mama acasă...

Ăste amintiri mă asaltaseră și, încercînd să scotocesc în memorie și altele, ca să pot îngîna măcar o propoziție de bun găsit, îl și aud pe însoțitorul meu, Nicu Angheluță:

-       Mamaie, iaca, ți l-am adus pe cel mai mare ziarist.

Tanti Lenuța mă prinde-n brațe, mă strînge și mă pupă moldovenește pe amîndoi obrajii, nelăsîndu-mă să-i pup, și eu, măcar o mînă. Încurcat, reușesc, totuși, să rostesc cele cuviincioase și, suficient de preocupat, o-ntreb de nenea Sandu.

-       L-am trimis pînă-n beci!, îmi spulberă nedumerirea tanti Lenuța.

Tovarășul meu, Nicu Angheluță, vigilent cum îi e năravul, țîșnește din cameră înspre beci. În vreo 10 minute, se-ntorc amîndoi, în mîini cu niște trăiști pline, ca de la supermarket. De data asta, eu sînt primul care sar în mijlocul odăii, și-l îmbrățișez sănătos pe nenea Sandu, trăgînd cu coada ochiului la buruduhănoasele din mîinile lui Nicu.

-       Afinată și vinuț, Trăienuț. Destul cît să bei ca-n tinerețurile tale, mă tachinează conu Nicu.

Mă uit chiondorîș la individ și încerc să-mi aduc aminte dacă atunci, de la cabana Preluci, am plecat pe propriile-mi picioare sau am luat „metroul”. Nu reușesc și, vinovat, îmi admonestez companionul:

-       Vorbești de mine ca de tine, campionule!

Nenea Sandu, ca să ne-mpace, ne amenință scurt cu două pahare de afinată groasă ca pelteaua și tare ca spirtul. Licoarea se duce fierbinte înspre duoden, însoțită de gustul acrișor al bobițelor de afină rămase pe fundul paharului. Le crănțănesc pe îndelete, după ritualul ecologic impus de nenea Sandu, gazda noastră atît de primitoare.

Astă vreme, tanti Lenuța deja așezase masa. În mijloc, pe un fund masiv din lemn, o mămăligă uriașă zăcea, tăiată cu ața, în felii gospodărești, cît să te saturi pentru vreo două zile. În fața fiecăruia, cîte o farfurie încărcată zdravăn cu jumări și cîrnați de porc, înnăbușite cu cîte-o palmă de brînză de oi amestecată cu de vacă, peste care tanti Lenuța repartizase cîte două ochiuri cu gălbenușuri roșii precum șofranul. Alături, un lighean cu varză murată, inundată într-o moare rubinie, îți răpea definitiv privirea, în gură saliva depășind cotele Dunării, pe la Bechet...

Însă, ce mai adusese gospodina pe masă? Vorba din reclama.„Asta nu e tot!” Ei bine, dragi cititori, greu a vă-nchipui, chiar reamintindu-vă că gazdele noastre au fost, o viață-ntreagă, oameni ai pădurii. Iată ce, cu părere de rău că mulți dintre dumneavoastră n-au privilegiul de a savura...O SALATĂ DE BUREȚI NEGRI...

-       Ei, dom Trăian, de cînd n-ai mai mîncat asemenea bunătate?...

-       De cînd am fost la Preluci, acum vreo douăzeci de ani, să mai fi avut de vreo 2 ori ocazia, o asigur pe tanti Lenuța.

Știam că buretele negru, de fag, crește pe copacii în putrefacție, către sfîrșitul toamnei, și e, la concurență cu bureții păstrăvi, cel mai bun și mai greu de găsit în pădurile noastre. De aceea e considerat o delicatesă, fiind foarte căutat și foarte scump. De bună seamă, am lăsat la o parte deșănțata varză. Am năvălit pe bureți, înghițind din cînd în cînd cîte o fleandură de mușchi și cîte un cîrnaț dolofan din tochitura răsfirată în farfurie, așa ca să mai pot glojgăi, meșteșugărește, și cîte-o căniță de vin mama lui, tras cu furtunul de amicul meu Angheluță, din damigenele burtoase și semețe de pe rafturile din beciul lui tata Sandu.

Salata asta, bunii mei, e un adevărat răsfăț culinar și cred că numai tanti Lenuța e capabilă s-o prepare. Frumusețea, aspectul ei din farfurie sînt un fel de preludiu al gustului neîntîlnit la alte bucate. Bureții, tăiați geometric în franjuri, măslinele boldite și negre, rondele de morcovi trufași, boabele de piper stingher, frunzulițele diafane de dafin, ceapa și roșie și peștișor, la un loc scăldate în oțet de mere, amușinate de trei linguri de miere neapărat de salcîm și de un ciocănel de untdelemn de măsline - aranjate într-un borcan de 3 litri, în straturi și pe rostul fiecăruia. Cu două bețigașe puse cruce deasupra conținutului și cu capac cu ghivent, pentru ermetizare în cuptorul de plăcinte, borcanul se pune la odihnă la deplin întuneric, într-un beci neapărat zidit cu piatră. Ș-așa, se lasă la odihnă pînă cel mai devreme în prima zi de Crăciun. Sau, mai ales, pînă cînd, de drag de un musafir, tanti Lenuța umblă la borcan, dăruind dumnezeiască-i muncă unui proletar ca mine. Și ca Nicu Angheluță, firește.

Alintul nostru gastronomic a durat vreo 4 ceasuri. Am mulțumit, am zis bogda-proste de multe ori, ghiontindu-l pe conu Nicu să facă la fel. N-apucă, pentru că gazdele noastre s-au repezit a-i mulțumi pentru că l-a adus la  ei pe „cel mai mare ziarist”, așa cum mă ironiza prietenul meu, hîtrul Nicu Angheluță.

-       Așa șuguiește el, tanti Lenuță și nene Sandule, restabilesc mintenaș lucrurile. Atunci cînd vrea să cîștige ceva fără muncă. Sau cînd îi „arde gîtul ca curu la cloșcă”. Dreptate însă are. Adevărat, sînt cel mai mare ziarist. De la Piatra Șoimului, că altul nu mai este. Parol!...