REMEMBER...

Ultimul an de liceu...

Traian SOCEA

Puține zile în urmă, primesc un telefon de la unul dintre nepoții lui Victor Frăsinaru, protagonistul unui reportaj TV realizat într-o comună apropiată natalului meu, cu vreo doi ani înainte de isprăvirea milenilui doi, era noastră. Nicu, pre numele său, feciorul fostului coleg de liceu, Toader Frăsinaru, era feblețea venerabilului său bunic. Acum, Nicu, ajuns om cu multă carte, s-a-ntors acasă. De prin îndepărtate străinătățuri, ca să-i facă pomenire creștinească bunicului Victor, pe care-l poartă în suflet oriunde s-ar afla. 

 M-am dus cu plăcere și mărturisesc că am fost copleșit de mari emoții revăzînd locurile în care moș Victor a trăit aproape un secol, reîntîlnindu-i pe cei 5 fii rămași în viață, trecuți de 60 de ani și, mai ales, pe Nicu, venit anume din America pentru a-l comemora pe cel trecut la veșnicie. Văzîndu-l pe Nicu, încredințat sînt că,  precum el sînt români-tineri oriunde în lume, că, prin ei, România are viitor.

 Nicu și tatăl său, Toader, m-au condus în odaia în care-și trăise moș Victor ultimii ani de viață. O cameră-memorială, păstrată cu lucrurile care-l bucuraseră pe venerabil. Într-un raft, un număr al revistei Calu Iapa, în care, prin 1999, publicasem „Curechiu lui Toroapă”, text evocativ, sinteză a reportajului TV difuzat de Tele M Piatra Neamț, cu cîteva luni înainte. Moș Victor l-a păstrat, și ca apreciere asupră-mi. 

Din păcate, caseta VHS-copie a reportajului, pe care i-o trimisesem alături de revistă, s-a pierdut. După 18 ani, nimeni nu știe cum...

Iată, ca aducere-aminte, ca omagiu lui Victor Frăsinaru, textul „Curechiu lui Toroapă”, reprodus și în „Crănțănitori-de-ambe-sexe”.

Curechiu lui Toroapă

  

           Victor Frăsinaru s-a întors acasă nevătămat din cel de-al doilea război mondial. Pentru noroc, mereu a slobozit rugăciuni de mulțămire și slăvire Bunului Dumnezeu, ce l-a ocrotit în aprigele încercări care au răpus o groază dintre camarazii săi și în Est, și în Vest. Acasă, la Dîmbu, și-a găsit laolaltă familia, cu care a și purces să-și facă gospodăria, să-și lucreze ogoarele moștenite sau cumpărate cu bani trudiți din greu, înainte de război.

        Cînd lucrurile începuseră să-și împlinească făgașul, peste Moldova a venit seceta. Frăsinaru și ai săi, însă, au biruit-o, deși în casă s-au mai născut doi plozi, gurile de hrănit ajungând la nouă. Au urmat cîțiva ani buni pentru el, ani în care, ținându-se deoparte de politică, și-a luat batoză, tractor, și-a înmulțit vitele și a dat rod ogoarelor, iar nevasta i-a mai dăruit alți doi feciorași.

Victor Frăsinaru devenise unul din gospodarii de vază ai comunei, fapt care-a început să bată la ochi pizmașilor. Așa încît, mai iute ca oriunde, la Dîmbu s-a pus de colectivă, iar Frăsinaru Chiaburu să fie hărțuit în toate chipurile, deși își plătea cotele impuse de stăpînire, cu vîrf și îndesat. Geaba a stat, zile și nopți, fugar prin lunca Bistriței și prin pădurile Delenilor, potera vremii l-a dibuit și l-a băgat la pușcărie.
         Revenind acasă după doi ani de temniță, Frăsinaru și-a dat agoniseala la colectivă, numai ca feciorii să-i meargă la școală. Un fel de mîngîiere pentru el a fost faptul că lucra cu fostele sale utilaje, de care avea grijă ca de proprii ochi, că fetele și băieții erau buni la carte și-i erau aproape, într-o nerostită resemnare.

Pe Victor Frăsinaru l-am reîntîlnit zilele trecute, când tocmai, lîngă o parte din urmașii săi, serba 90 de ani. ”Apoi, dragii mei - ne-a spus duhovnicește bătrânul - din toate lucrurile luate numai tractorul mi l-o dat. Cîteva ogoare mi le stăpînesc niște venetici, și asta după ce ne-am judecat 7 ani, c-am cheltuit mai mult decît fac. N-am vrut să mă las și mi-am încropit moară și circular, purtate de curelele tractorului ăsta. Acum, feciorii s-au lăsat lehamite și zic că nu merită, că viața-i scurtă...

       Eu ce să mai zic? Să zic de-ăsta al lui Toroapă, fostul președinte al ceapeului?!... Bă, ăsta cred c-o fost făcut în plamă, așa de vîrtos s-o mai lipit și de socialism, și de capitalism. Acu-i mare privatizat și zice că dă locuri de muncă, auzi! Bă, spurcatu ăsta, pe vremea lui răposatu, venea cu alții de la județ și ne cuvînta cum și cît o să fie de bine în comunism, unde zicea c-o să intrăm degrabă și că fiecare va primi după nevoi. Cum ne făceam a nu pricepe, Toroapă ne duce în curtea ceapeului, la o grămadă de varză, anume pregătită pentru demonstrație. În fața activiștilor de la județ, impresionați de idee, Toroapă începe să clămpăne:

      - Băi toarși, luați aminte,  din grămada asta, fiecare o să ia cît îi trebuie. Dacă acasă sînt mai mulți, ia o varză mai mare. Dacă sînt mai puțini, cum e la tine , băi Chișcărău, că sînteți numai 3, ia o varză mai mărunțică, ”nțelesu-m-ați?!...Bă, nici nu se face risipă și nici nimeni nu fură, ați înțeles?!...

Atunci, i-am spus că mie nu-mi place varza, că am vătămătură, ca și el, de altfel. Toroapă s-a enervat peste poate și n-a mai îndrăznit să bălmăjească nimic. Atunci, șeful de la județ, supranumit Pularache, a decretat:

-       Eehee, ce-o să-ți mai placă, tataie!...

Treaba e că am ajuns la 90 de ani, la comuniști tot n-am intrat, deși curechiu mi-o plăcut de când mă știu. Iar acum, în capitalism, la noi, la Dâmbu, varza se vinde numai la prăvălia lui Toroapă. Numai că nu-i varză comunistă, ci turcească. Ș-apoi, la boala!, asta chiar că nu mi-o place, nici la 100 de ani...

Traian SOCEA