Dr. Vasile PACHIŢANU, un OM de PATRIMONIU!...

Traian SOCEA

Dr. Vasile PACHIŢANU

„Închinăciune, maestre ! Așteptăm o carte cu aceste frumoase amintiri. Povestea cu peștele prins în iazul de la ferma Zănești( am auzit că a secat sau l-au secat), care a făcut ca apa să scadă cu un metru, trebuie inclusă. Mă bucur! Doresc să citesc multe asemenea povestiri clănțănite”...(Dr. Vasile PACHIŢANU)

      Folosesc ca leit-motiv comentariul pe care pilduitorul profesionist şi om, dr. Vasile Pachiţanu, l-a avut la una dintre povestirile mele publicate în Crănţănitori. Mărturisesc că am descoperit tîrziu acest mesaj al domnului doctor (deh!, becisnicele mele cunoştinţe IT...), dar, chiar şi cu scuza că „niciodată nu-i prea tîrziu!”, iată-mă dator să scriu despre un OM aparte: VASILE PACHIŢANU!
      Mărturisesc că în urmă cu vreo 10 ani, pe cînd activa la Grupul TCE 3 Brazi, i-am propus domnului Pachiţanu să scriu o carte despre domnia sa. Mă socoteam îndreptățit, pentru privilegiul de a-i fi în preajmă la multe-multe evenimente profesionale, reţinînd aprecierile pe care oameni avizaţi, cu notorietate în domeniu, le aveau aupra activităţii doctorului Pachiţanu.

     De bună seamă, făcusem atîtea reportaje şi interviuri cu domnia sa la locul de muncă, de fiecare dată cucerindu-mă prin francheţe, eleganţă şi persuasiune. În lunga mea carieră de jurnalist, rar am avut ocazia să întîlnesc oameni atît de cotropiţi de meseria lor precum Vasile Pachiţanu, omul care avea mai multă grijă de animale decît de sine, de propriul confort.

Mă veţi crede, iubiţii mei, că la Indagra, la marile întîlniri consacrate agriculturii: simpozioane, expoziţii, tîrguri etc., doctorul Pachiţanu era suveran, nedezlipit de standul cu animalele sale, dăruind publicului şi specialiştilor noutăţile propriilor cercetări, activităţile sale inovative, cu o generozitate pe care numai oamenii mari o au. Şi astăzi revăd bucuria cu care pleda pentru agricultură, pentru zootehnia românească, pe care el o reabilitase deja, fapt pentru care nu aştepta recompense ministeriale sau academice. Pache( aşa cum îl alintă prietenii) vibra inimitabil, muncea 24  din 24 de ore( ferma îi era, de fapt, casa sa!), se necruţa fizic chiar, studiind, cercetînd şi aplicînd tehnologii înmănunchiate sugestiv şi reprezentativ în triada: „rasă, masă, casă!”. Asta-i era şi este fibra sa de ţăran român, de patriot şi voievod al bunului simţ, de a se dedica mai binelui celor mai necăjiţi contemporani ai săi. Aveam, prin urmare, îndestulă documentare ca să pornim scrierea unei cărţi...

Pache, însă, m-a refuzat. Cu eleganţa izvorîtă din modestia sa funciară, atît de naturală şi, fireşte, sugestivă. În schimb, mi-a propus să abordez pe alţii, tot din cîmpul performanţei în care el era întîiul. 

Dr. Vasile Pachiţanu (dreapta), început de performanţă, anii '70

      Prin umare, pe Vasile Pachiţanu l-am cunoscut puţini ani înainte de ’89. Auzisem că este un mare specialist, că avusese o bursă de studii în SUA, că întîi stătătorii de partid şi de stat îl preţuiau şi respectau tocmai pentru probitatea sa profesională şi morală, ceea ce impunea o demnitate aparte şi breslei pe care o slujea şi căreia i se  consacrase exemplar. Una peste alta, conduita sa firească, neostentativă, impunea măsura lucrurilor oriunde s-ar fi aflat.

După ’90, drumurile reportericeşti m-au dus în satul Ghigoieşti din judeţul Neamţ, unde doctorul, în tovărăşie cu alţi doi meseriaşi, Apetrei şi Alexa, articulase o exploataţie agricolă, din care nu lipsea zootehnia, evident.

Pache, lecţie deschisă la Ferma Zăneşti, 2008

Arealul Performanţei, tot la Zăneşt...

Apoi, după cîţiva ani, l-am întîlnit la Grupul de firme TCE 3 Brazi, unde, sprijinit de regretatul Culiţă Tărâţă, a atins niveluri de performanţă unice în România. Pentru doctorul Pachiţanu, primordială a fost asigurarea „bunăstării animalelor”, concept pe care cei mai mulţi l-au desluşit de la el, de la Zăneşti. Apoi, aptitudinile sale de vizionar s-au materializat în constituirea, în a doua jumătate a deceniului trecut, a laboratorului Boviselect, singurul Semtest privat din România, unde, tot ca premieră, Pache, în colaborare cu profesorul Robertson din SUA, a reuşit primul transfer de embrioni la femele pregătite la Ferma Zăneşti. Scopul a fost obţinerea unor produşi, femele şi masculi, de rasă pură:  Angus, Holstein, Simmenthal. A continuat cercetările şi cu rasele Limousine, Wagyu, Sură de stepă, Zăneştiul devenind un centru de producere a materialului seminal congelat(MSC) de la tauri pentru carne, menit să performeze genetica în toată ţara, inclusiv în gospodăriile individuale.

     Ei bine, pe doctorul Pachiţanu nu l-am mai întîlnit de ani buni. A plecat de la Zăneşti, de la TCE 3 Brazi, unde a marcat teritoriul performanţei în chip senioral, inconfundabil. Acum, acest mare specialist al ţării, poate cel mai mare, activează în judeţul Suceava, făcînd tot performanţă. Recent a fondat Angus.Ro, o asociaţie a crescătorilor de bovine, prin care şi fermierii mici şi mijlocii să aibă acces la rasa Angus, îndeosebi.

Pescăreală pe iazul Fermei Zăneşti...

Nu, domnule doctor! Iazul n-a secat. Din cîte ştiu, a fost secat la presiunea unor „şmecheri din amonte”, care au dirijat „organili” să-i desferece stavilarul. Şi amploaiaţii au executat ordinele vitejeşte, după săvîrşirea din viaţă a lui Culiţă Tărâţă... Binenînţeles că niciodată, de zeci şi zeci de ani, n-a fost un iaz pentru creşterea peştelui sau pentru pescuit sportiv. A fost un iaz de o frumuseţe aparte, înacadrat minunat între deluşoarele ale căror poale le spală, din străvechime, firul de apă al pîrîiaşului numit Bahna. Pescuiau aici cu undiţe rudimentare îngrijitorii animalelor, în pauzele de la lucru. Prindeau cîte un cărăşel sau biban ajunşi în iaz în urma deversărilor accidentale sau controlate, în situaţii de viitură,  ale iazurilor din amonte, Slobozia şi Dochia.

Ca pescar ce mă aflu, ştiu că în acel iaz se dezvoltase, natural, carasul şi bibanul, cteno şi foarte puţin crapul, tocmai pentru că proprietarul nu-şi propusese să facă aici acvacultură. De bună seamă, am fost de multe ori la pescuit pe cea baltă. Prindeam, de regulă, bibănoi. Rar, şi caras. Crap şi fitofag, niciodată. Am avut, însă, norocul să prind, o singură dată, un cteno, de vreo 7 kilograme... M-a depăşit doar domnul Jan Sava, care a avut o captură de vreo 12 kg, la vreun an după performanţa mea. Performanţă, da!, pentru că specia asta, cteno, trage tare rar şi e foarte dificil de adus la mal. E un peşte puternic şi, de cele mai multe ori, rupe linia sau chiar cîrligul. Din ăst motiv, nimeni nu credea să existe în iaz asemenea dihănii şi să mai fie şi prinse. Drept care, în istoria iazului am intrat mai întîi eu, apoi Jan Sava, fapt care ne-a adus destulă faimă pescărească.

Vă spuneam că doctorul Pachiţanu stătea 24 din 24 de ore în fermă. Parcă avea „domiciliu forţat”. Auzind de captura mea, nu a crezut nici chiar cînd i-am înfăţişat martorii oculari. De aceea, a ţinut să verifice „mincinosul”. Pe mine, adică. Era într-o dimineaţă de duminică. Frumoasă, cu cer limpede, fără o adiere de vînt. Mă îmbarc şi opresc la siloz, de unde culeg nişte rîmoaie precît chişcarii. Pache m-a văzut şi, după vreo două ceasuri, timp în care deja cinstisem cu veşnicul meu companion, finul Vasilică Ilie, o garafă de glojgăială, îl simţim în spatele nostru. La nici cîteva minute, sună clopoţelul din vîrful vărgii. Înţep profesional şi cu toţii vedem ţîşnind din apă, ca jetul unei arteziene, un ditamai peştoiul. Numai cteno făcea asemenea gimnastică. Încep să mulinez, ca să nu-l scap în buruieni. Peştele luptă ca la Smîrdan, fără a da semne de oboseală. Îi las fir, pleacă în toate direcțiile, luptă eroic. Pache intră-n trepidaţii, muştruluindu-mă să nu mă joc. Frica de a nu pierde monstrul aproape mă paralizase. De gura lui, mulinam „pilot-automat”. Pe la vreo 5-6 metri de mal, doctorul apucă firul, să tragă peştele mai repede pe uscat. Îl lămuresc că nu-i bine să pui mîna pe fir şi mă ascultă. Peştele se smucea ameninţător şi rău-prevestitor. Reuşesc să-l apropii la vreo 2 metri de un loc în care malul intra lin în apă, ca să-l pot trage sanie pe iarbă. Doctorul apare cu un crac de măr rătăcit prin livadă, gata să pălească monstrul în moalele capului. Geaba strigam la el să se depărteze de apă, că sperie dihania şi rupe linia. N-auzea, parcă intrase în transă. Dezastrul a venit, peştele a rupt cîrligul chiar de la mijloc. De bună seamă, dom’ doctor pe mine m-a găsit vinovat. Anume, că n-am avut cîrlig ca lumea.

Aşadar, se înţelege că, după acest episod, Pache a povestit la toată omenirea că sînt un pescar-poet, care dă şansă la viaţă peştelui, nesmintit.       Ceea ce-i adevărat şi e de bine...