Remember...

      Colegul şi prietenul meu brăilean, ziaristul şi scriitorul Virgil Matei, a umblat, iată, la „arhiva personală”, inspirat, pesemne, de a mea „Scriere ce n-a văzut lumina tiparului!”... Peste ce a dat, veţi citi, prieteni, în textul ce urmează.  Mi l-a trimis să-mi reamintesc crîmpeie din realităţile vremilor de dinainte de „Revoluţia din ’89”. 

      Îl public, încredinţat că şi mulţi dintre dumneavoastră veţi  face comparaţiile necesare. Sigur, reportaje pe mari şantiere ale ţării am făcut şi eu, însă n-am ajuns în Valea Jiului, recunosc. 

Important este, prieteni, că citind lista marilor întreprinderi brăilene care funcţionau cu succes şi care îşi trimiteau muncitorii şi pe şantiere, în minte mi s-a înşiruit sumedenia de fabrici şi uzine nemţene care, ca şi cele brăilene, ca peste tot în ţară, au dispărut pur şi simplu, de parcă n-ar fi fost construite de români.

Români care au lucrat în condiţii precare, în mediul toxic, în 3 schimburi de multe ori prelungite, au căpătat boli profesionale, au fost trimişi pe şantiere, în agricultură, la Canal, la...

Români care, în puţini ani de după revoluţie, au fost concediaţi, diponibilizaţi, trimişi la pensie înainte de vreme, mituiţi cu sume compensatorii meschine. Mulţi dintre ei s-au dus la Domnul, chinuiţi de boală, de lipsa certiudinilor, a speranţei...

Români nevoiţi a lua calea pribegiei, pentru a supravieţui, pentru a-şi face un rost pentru ei, pentru familiile lor.

Români ultra calificaţi, care fac PIB în ţările lumii şi care, în cei 28 de ani de capitalism, au trimis ACASĂ peste 100 de miliarde de Euro, bani care au făcut creştere economică în ţară, cu care se lăudau tot ipocriţii de emanaţi post-decembrişti. 

Politicieni care, laolaltă, au îndatorat România cu peste 100 miliarde de EURO. Vrednici sînt, vorba cuiva, n-aşa?!...(Traian Socea)

 Virgil MATEI

Virgil Matei, rostiri literare

Exact cu 30 de ani în urmă, pe 14 iulie 1987, mă aflam la mina Uricani.  Pentru prima oară în viață, am coborât în  adâncurile pământului, la orizontul 400.  M-am gândit  să fac cunoscută Dumneavoastră, prietenilor mei, experiența de atunci. Cu riscul ca unii dintre Dumneavoastră să mă acuzed că am fost comunist. Cu riscul...

NOROC BUN, MINERI BRĂILENI!

-       reporter-miner în Valea Jiului –

Bazinul minier al Văii Jiului, Uricani. Aici lucrează și 350 de brăileni – tineri de la I.U.G. „Progresul”, Laminorul, C.F.C.H., I.M.P.P.F., NAVROM, UJECOOP, I.J.P.I.P.S., I.J.G.C.L.  ș.a.  Tinerii brăileni au venit aici să îmbrățișeze bărbăteasca meserie de miner. „Țării - cât mai mult cărbune” – iată o sintagmă care se regăsește acum și în activitatea oamenilor Bărăganului brăilean. Iată că, alături de excavatoare, nave, produse chimice, mobilă,  alături de pâinea rumenă a ogoarelor, brăilenii aduc  pe „masa țării” și „pâine” pentru vetrele cu foc continuu ale siderurgiei, pentru „hrana ” termocentralelor.

... Zi fierbinte de iulie. Schimbul al doilea de  mineri brăileni s-a prezentat ceva mai devreme la datorie. Lor li s-a alăturat și o parte din cei ce urmau să intre în „șutul” de noapte, ca și cei ce erau în „libere”. În sala de festivități, am asistat la o emoționantă întîlnire între mineri și reprezentanți ai organelor de partid și de stat brăilene, veniți aici, în Valea Jiului, să se intereseze de modul în care muncesc minerii brăileni, de condițiile ce le sînt create.

          Numele lor ar acoperi un spațiu foarte mare, de aceea încredințăm memoriei tiparului numele primilor dintre primii: frații Angheluță, Ionel și Florin Samoilă, Mihai Pleșa, Drăghici Grosu, Marin Grigore, Gheorghe Ionel, Petrică Frunză, Teofil Dascălu, Vasile Năstase - de la C.F.C.H., Daniel Hulub, Florea Rusen, Mircea Bardă, Viorel Andreescu, Nicolae Dănuț - de la I.U.G. „Progresul”, Costel Țepeș, I.P.I.L.F. Vădeni, Ilie Chirpac, Ioan Hurduc, Emil Rîmniceanu, Lucian Păvăloiu, Marinel Cioroiu, Ionel Baicu - I.U.G.T.C., Dan Zahiu și Dan Mihaev, Șantierul Naval, Stan Tănăsuică, Ionel Badiu și Laurențiu Bădrăgan - UJECOOP, Marian Horghidan - Navrom, Constantin Grigorescu - I.M.P.P.F., Chiriță Calomfira și Dumitru Cerchia – I.R.B, Victor Pîrlitu - I.J.P.I.P.S.. Am citit pe chipurile lor emoția firească a clipei și voința lor unanimă de a munci în continuare și mai bine, de a întări prestigiul brăilenilor în rîndul ortacilor din Vale.

          ... Astăzi, șutului al doilea de mineri brăileni i s-a alăturat încă un ortac. De la directorul întreprinderii, inginerul de „subteran” Iacob Stoica, obțin permisiunea de a intra în mină. Mă bucur nespus. În periplul meu gazetăresc am cunoscut munca aspră a oamenilor câmpiei, a celor de pe șantierele de construcții-montaj, luasem pulsul fabricilor, freamătul grădinițelor și școlilor, mă aflasem chiar în preajma reactorului unei viitoare centrale atomoelectrice, dar nicicînd nu am simțit o emoție mai mare ca acum.

          Pregătirile pentru intrarea în șut încep cu servitul mesei calde, la cantina din apropiere. În Valea Jiului, ca și în celelalte bazine carbonifere ale țării, funcționează o vastă rețea de cantine muncitorești, unde, la intrarea în schimburi, minerii servesc, gratuit, o masă consistentă. La felul întîi, de pe „linia caldă”, avem de ales între o ciorbă de văcuță, una de perișoare și alta, la fel de apetisantă, de pui, rădăuțeană. La felul al doilea, ciolan pe varză, piure cu pârjoale moldovenești sau ghiveci  măcelăresc. Desert: fructe, pe săturate!

          De la masă, după ce m-am salutat cu viitorii tovarăși de muncă, Ionel Cirimbei, Victor Broască, Ion Istrate, Nicolae Grigore – de la A.C.M.R.I.C., Ionel Badiu - UJECOOP, Ghorghiță Ilaș, Adrian Alexa și Frunză Petrică - S.U.G.T.C., am întrat la vestiare.

          Dezbrăcarea! Rămân gol-goluț, chiar și verigheta o las la cutia de valori, sub semnătură. Mă obișnuiesc repede cu echipamentul de miner: salopete, cizme, cască de protecție. Doar stiloul și carnetul de reporter am asupra mea, în plus față de echipamentul celorlalți. Fumătorii  își sting țigările, lăsând pachetele în vestiare. În mină nu se fumează!

          Coborâm un etaj, la lămpărie. Fiecare miner cu lampa lui, pe care este fixat un număr de marcă. Lampa  este formată dintr-un acumulator, la care se conectează un mic proiector fixat pe șanurile căștii de protecție. La intrarea în șut se semnează pentru predarea lămpilor, iar la ieșire se predau pentru a fi puse la încărcat.

          Semnez și eu: sunt minerul de la Uricani cu numărul 084!

          Drumul pînă la intrarea în mină îl facem cu un autofurgon. Urcăm pieptiș Retezatul pe un drum tăiat în serpentină, pietruit, bine cunoscut de șoferi, pînă la platoul de intrare. În camera troliului așteptăm sosirea liftului, „colivia”, cum este cunoscută  de mineri. Îi simțim apropierea prin presiunea ridicată exercitată asupra aerului, formată datorită diferenței mari de nivel. Coborîrea e rapidă, dar lină. Prin gratiile protectoare ale coliviei se zăresc măruntaiele muntelui. Fascicole de lumină ale lămpilor strălucesc ca pe un cer de smoală. Stropi mici de apă umezesc aerul. Aș minți dacă aș spune că nu mi-e teamă. Băieții, obișnuiți cu gura puțului fac glume, râd, acum îi recunosc după voce. Troliul își toarce mai departe, în noaptea adâncului, firele sale din oțel. Încerc, într-o străfulgerare de gând, să asemăn cu ceva accesul în acest hău controlat. Și  gîndesc că nu poate fi decît „kilometrul zero” al drumului cărbunelui către lumină.

          O încetinire, un mic balans și colivia se oprește în dreptul primului „etaj”. Este orizontul de lucru  „500” al sectorului 1 de producție, locul de muncă al câtorva din brăilenii noștri. Petrică Frunză, Ilaș Gheorghiță și Adrian Alexa coboară din colivie. Urările de „Noroc bun!” le mai auzim ceva timp deasupra noastră.

          Ajungem la orizontul „400” al aceluiași sector de producție. Culoarul de trecere către galeria principală, puternic luminat, este protejat prin două uși masive din lemn, care niciodată nu trebuie deschise în același timp. Nici nu s-ar putea, într-atât de puternic e curentul depresionar. Galeria e un cilindru de beton armat, cu diametrul de câțiva metri, lung de kilometri. Nu-i văd capătul. Doar în zare, un bec chior trimite o rază de lumină. Așteptăm pe peronul unei căi ferate, cu ecartament specific mineresc, flancată de trasee de tubulatură și de cabluri fel de fel. O locomotivă cu trei vagonete pline cu materiale ne preia și pe noi. Un tren în noapte, chiar dacă ceasul de la mână arată ora 7 și un sfert, dimineața. În zare, licurici de lumină, semn că ne apropiem.

          Iată și sectorul de producție: ateliere, benzi transportoare, instalații hidropneumatice, punct de prim-ajutor, agregate mecanizate, grinzi din lemn, praf de cărbune peste tot. Și dacă natura a făcut cărbunele, iată, acum oamenii se luptă să-i smulgă naturii bogățiile, să o transforme. O luptă începută aici, în Valea Jiului, din negura vremurilor, continuată cu intensitate, cu mijloace moderne, astăzi.

... În mină nu e vreme de stat la palavre. Subinginerul Vasile Vasian, șeful sectorului, îmi spune că sunt un norocos. Tocmai se pregătește o „pușcătură”!  Artificierii, aceiași pe care i-am zărit și în curtea întreprinderii purtând pe umeri sfredele, numai că aici le aflu și numele, Ștefan Fedeleș și Dumitru Tulpe, apasă pe ciocanele pneumatice, împestrițînd cu găuri peretele de cărbune, în care fixează rulouri de dinamită. Apoi, cu grijă, se apucă de burare, în termeni tehnici asigurarea spațiului rămas liber cu pământ galben, precomprimat.

- Se pușcăăăă! - răsună în galerie glasul artificierului.

 Împreună cu Cirimbei și Mareș ne retragem câteva zeci de metri în spate, la loc sigur, după o copertină, așa cum cer și normele de protecție a muncii.

Explozia e înfundată. Mirosul de praf de pușcă persistă o vreme. Peretele colțuros este copturat cu un ciocan pneumatic de către minerul Vasile Năstase, specializat în această operațiune de îndreptare a peretului. Abia după aceea se intră la afluirea cărbunelui către vagoneți sau benzi transportoare. Sarcinile sînt precise.

 Odată cu dezafectarea abatajului, se pregătește înaintarea. Aici, i-am întâlnit și pe ortacii mei din Brăilița. Gheorghe Ionel lucrează la asigurarea tavanului după pușcare, o lucrare foarte importantă. Brigadierul Gheorghe Văsîi mi-l laudă: „Meseriaș de primă clasă! E o  piesă de „inox” printre ortaci. Eu i-am pus porecla asta. I se potrivește mănușă”.

          Lângă un transportor de cărbune, maistrul Dorel Paradița se consultă cu chimistul nostru, Ionel Cirimbei. „Dacă ar fi toți ca el, ar răsuna „Valea” de s-ar auzi până la... Brăila. Băiat bun, scrieți despre el. Mulțumesc și colegilor lui din combinat care l-au format ca un bun specialist. Scrieți și despre asta”.

 Cirimbei e mai reținut: „Am venit aici cu gândul deschis de a face  cinste colectivului din care am plecat. Îmi place să lucrez aici în mină, mă bucur când brigada mea scoate la lumina zilei tot mai mult cărbune. În mină, cărbune mai mult înseamnă disciplină mai multă, atenție și grijă sporită față de instalațiile din dotare. Sunt mulțumit de retribuție: 9500 lei pe lună nu-s de ici, de colea.

În alt punct de lucru, pe un abataj frontal, o brigadă  ridică grinzi de susținere a tavanului. Operația este, în parte, mecanizată. O „prezență brăileană” îmi sare în ochi: cu monoraiul, macara de bază în mină, se execută manevre pentru amplasarea stâlpilor telescopici. Pe profilul de glisare, din oțel laminat tip I, am descoperit marca Întreprinderii  „Laminorul” Brăila, ba chiar și ștampila  controlului tehnic de calitate, cu numărul 21!... Bucată cu bucată, stâlpii se ancorează, bolta prinde contur.

... În abataj, lupta pentru cărbune nu încetează o clipă.  Transportoarele preiau cărbunele de la orizonturi, afluindu-l către gura de siloz, un depozit oval, tăiat în stâncă, ce pare un clopot într-un abis  de ocean. Vagoneții ieșiți de la rampa de încărcare sînt dirijați către triaj, unde se formează trenuri cu aceeași destinație: secția de preparație, punctul terminus al odiseei cărbunelui.

În drum spre orizontul „500”, însoțitor îmi este maistrul miner Mihai Bereș. Lucrează în mină de 20 de ani. Înainte de a se stabili cu familia în Uricani, a lucrat ca maistru mecanic în... Insula Mare a Brăilei. Mă roagă să-i spun ce mai știu despre stațiile de pompare de la Spiru Haret. Când aduce vorba despre ferma Gemenele, îi iau vorba din gură zicându-i că am și eu un vecin acolo, Nicu Băcanu. „Cum nu? Cel cu patru fete, nu?”.  Maistrul Bereș - un om pentru care pâinea și cărbunele s-au contopit în același nestins creuzet al muncii.

 Și aici, la „500”, lanțul complex al procesului de producție e completat trainic de minerii noștri brăileni: Victor Broască – lăcătuș de mină, Petrică Frunză - electrician de mină, Ilaș Gheorghiță – mecanic instalator de mină. E un titlu de noblețe, de mîndrie personală: miner al Văii Jiului!

... Șutul se predă din mers.  Sus, soarele trece alene peste creasta Retezatului. În mină, în măruntaiele pămîntului, oamenii au întronat ziua veșnică.  Un alt șut intră în abataj. Alți brăileni răspund din nou prezent la „întîlnirea din adîncuri” cu cărbunele.

- Noroc bun, mineri brăileni!...