Citiţi, pentru a
şti!... Citiţi, pentru a nu uita!...
Primesc de la colegul şi prietenul meu Virgil MATEI,
ziarist şi scriitor brăilean, „ceva-secvenţe” dintr-o carte a deportării, texte pe care să le public în Crănţănitori. O
fac cu mare plăcere, şi iar impresionat de tragediile prin care a trecut neamul
nostru!... Virgil Matei, iată, a găsit alte lucruri, de un dramatism uluitor.
Îndurări de neînchipuit pentru seminţia umană, provocate sistematic de o
industrie a suferinţei, de către tehnologi ai crimei. Citiţi, prieteni, pentru
a şti!... Citiţi, pentru a nu uita!...
Mulţumiri, Virgil,
aştept cartea!...(Traian SOCEA)
Virgil MATEI
O CARTE A
DEPORTĂRII
Secvenţe, la 66 de ani de atunci...
(RUBLA 1)
 |
| Scriitorul Virgil MATEI |
În noaptea de Rusalii a anului 1951, 18 iunie,
numeroase familii din sate și orașe ale Banatului, aflate
în apropierea graniței cu Iugoslavia, au fost ridicate și duse într-o direcție,
pentru ele, necunoscută. Se zvonea că nu se vor opri până în Siberia .
În acea noapte de vară au năvălit în casele cufundate în somn ofițeri,
subofițeri și soldați de la trupele de securitate, cu armele gata de tragere.
Li s-a spus oamenilor să-și ia doar strictul necesar. Mulți au plecat doar cu
ce au avut pe ei.
Bărăganul
brăilean a fost un loc în care și-au dus amarul zeci de familii de deportați și
cu domiciliul obligatoriu. Rubla anului 1995 mai număra 9 (nouă) suflete.
Nefericiți ai soartei, îmbătrîniți, cu destinele
furate, oameni fără un magazin de unde să-și poată cumpăra o pâine sau o cutie
de chibrituri, fără de o școală sau fără de curent electric până mai anul
trecut, fără de cimitir. Liberi să plece după 1964, ei au rămas în Rubla,
legându-se pe viață de acest pamânt stropit cu lacrimile durerii.
Rubla, Nr. 23
- Ce număr ați avut inscripționat pe
poartă ? - o întreb pe doamna Dich
Susana.
- Noi eram cam primii pe
uliță. Cred că 23. Au fost, la început,
460 de case. Eu am venit aici din Mehedinți, in 1951, iar soțul meu, în1957,
din Ardeal, cu domiciliu obligatoriu, după pușcaria de la Canal. Tatăl meu a
fost medic magister. A practicat medicina în Italia, Franța, Elveția. Vorbea
fluent douăsprezece limbi. Era licențiat în teologie, medicină și magistratură.
Sunt născută la Roma, în 1934. Când m-am născut, tatăl meu, Popescu Alexandru,
n-a putut scoate certificatul meu de naștere decât după zece zile. În comuna
Balta, judetul Mehedinți, am avut 600 pogoane de pământ arabil și alte 200
pogoane de pădure. Am avut casă, moară, prăvălie, bancă, dar ce n-am avut. Acum
n-am nimic. Doar patru copii, dintre care trei sunt șomeri. Unul mi-a plecat
prin Cehia, să caute de muncă. Tatăl meu a tipărit „Puterea poporului”. A
publicat 14 volume de versuri. O poezie, una singură mai știu: „Vai de lume”.
Să v-o spun: Fulgeră, bubuie, cerul se-aprinde / Urlet, răsunet, lumea cuprinde
/ Din munți în mare, din lume-n cer / Focul se-nalță, cu toții pier. / Vântul
foșnește, vâjâie, mugește, / Tempesta crește, totul trăsnește / Case, copaci,
jos le trântește / Le duce valul și le zdrobește / Ploaia cade, merge șiroaie /
Țarină, ogor, totul despoaie / Apa se-ntinde, mările cresc / E vai și jale de
cei ce trăiesc…”
Trenul
de opt zero unu…
“M-au arestat în trenul de
optzerounu, se destăinuie domnul Dich. Făceam parte din organizația „Vulturii
Daciei”, care lupta împotriva rușilor. Până la urmă, ne-au dovedit. Șapte ani
de canal, apoi am avut „deo” (domiciliu obligatoriu), aici , la Rubla, unde am
cunoscut-o pe nevastă-mea. Eu sunt din Ardeal, ea e născută la Roma. N-am mai
plecat, aici o să murim, aici o să fim îngropați. Dac-o avea cine…”
Simion
Iarba a crescut acoperind totul. Aici, în abia
deslușitul cimitir, odihnesc o parte din morții Rublei. Cei mai mulți nu mai au
nici cruce la căpătâi. Pe o cruce din fier ruginit citesc: Magda Muller
1875-1953. De pe o alta, ploaia, vântul,
soarele și timpul au șters tot. În lungul unui stâlp de beton cineva a
scrijelit : Simion. Restul e iarbă …
„Sufeream toată viața dacă trăgeam…”
Știa că o sa-i vină musafiri? Singură în casa din
câmp, la amiază, nana Margareta Spak pregătea brânzoaice. Ne-a servit și cu un
pahar cu vin. Roșu și bun. Să fie de sufletul celor duși. Casa, acoperită cu stuff,
mai păstrează, la intrare, ușa și fereastra încropite în 1951. A rămas singură,
soțul a părăsit-o acum doi ani. L-a îngropat la Viziru, în cimitirul de-acolo.
L-a urmat toata viața. A fost jandarm prin multe sate din Mehedinți, Timiș si
Oltenia. Șapte ani bătuți pe muchie a făcut la canal. „Când s-a întors de
acolo, mi-a spus: „ Mi s-o ordonat să trag de-l văd pe ăla de-i legionar. O fi
fost, n-o fi fost, l-oi fi văzut, ori poate nu, eu n-am tras. Am suferit șapte
ani. Sufeream toată viața dacă trăgeam ”.
Prea multe flori…
Un strat de ceapă, altul de ridichi, altul de
lalele. Flori, multe flori în grădina
bătrânei Maria Florea. N-are lacrimi să mai plângă. Dintr-un tablou ”sepia”
păstrat cu grijă în casă - în singura cameră - ne privește o tânără frumoasă,
elegantă, cu gulerul bluzei alb și cu părul împletit în două cozi groase. E o
poză de „dinainte”. Acum nu mai are pe nimeni, băieții îi sunt departe.
„Așteptați, nu plecați așa repede.Vreau să mă satur și eu de vorbă cu cineva.
În pustietatea asta vorbesc doar cu cerul. Către cer mă rog în fiecare zi, să
vină Domnul, să mă ia la EL”…
La plecare, nana Maria ne-a umplut brațele cu
flori…
Deportările în Bărăgan
(RUBLA 2)
„În seara aceea
era bal...”
„Plouase. O ploaie de iunie, caldă, bogată, așteptată.
Terminasem treaba prin curte, tata doar ce venise de la câmp, iar mama
trebăluia în bucătărie. Nu știam cum să deschid vorba, aveam 21 de ani, în
seara aceea era bal, la noi, la Periam, iar Pătru, băiatul cu care eram în
vorbă se hotărâse să mă ceară. Am plecat la bal, am jucat, iar când au cântat
cucoșii de-a treia oară, Pătru mi-o făcut semn să ies din cămin, să-l aștept
după colț, să mă ducă acasă”.
Nevenca Pelicu nu s-a mai întâlnit cu Pătru. Niciodată.
Când a ieșit din cămin, a dat cu ochii de tatăl ei, speriat, cu cămașa scoasă,
gâtuit de alergătură: „Hai, că aștia ne-au scos în uliță. Până dimineață trebuie
să ajungem la gară”.
„Cu domnul Coposu ne împrumutam de
chibrituri...”
...Nana Nevenca își mai șterge cu colțul
broboadei încă o lacrimă... „Ni se făcea prezența în fiecare seară. N-aveam
acte. Biletul de voie îl obțineam cu greu. Norocul nostru era că aveam vecini
buni, așa cum erau domnii Coposu, Diaconescu, Botez sau Marino, care ne mai
ajutau și ne mai încurajau”.
Nana
Nevenca aduce vorba despre domnii Coposu, Diaconescu, Botez, Marino, așa cum o
întreabă acum pe mama sa, o bătrână de 90 de ani, ce frământa pâine într-o
covată, dacă n-a uitat să presare sare peste făină. Pentru dânsa, oamenii
aceștia au rămas simpli vecini. „Domnul Coposu locuia într-o casă pe ulița a
cincea, parcă, așa erau botezate. O casă la fel ca asta, joasă, cu cerdac, cu
liliac și cu brazde de ceapă. Ne-mprumutam cu gaz, chibrituri, sticle de lampă.
Alături era o fântână cu apă bună. Fuma mult și povestea la fel de mult. Era un
om deștept. Mai făcea lecții cu copiii noștri, dar, de frica milițienilor, nu
prea-i lăsam. Iarnă-vară, copiii noștri băteau noroiul până la Însurăței, la
școală”...
Deportați în Bărăgan
(3)
BUMBĂCARI – DESTINE ȚESUTE
CU URZEALA PERFIDĂ
A VREMURILOR
“De o parte a fâșiei de graniță dintre români și
sârbi apărea la noi, la români, un tablou cu
călăul Tito agitând deasupra capului o bardă. De pe vizavi, sârbii
plimbau o pancartă pe care era pictată o vacă ce aducea cu harta României, la
care mulgea, stahanovist, marele Stalin. Între ei ne aflam noi…” Așa căuta să argumenteze Valentin Japalău,
locuitor al Dudeștiului, de la marginea județului Braila, cauza deportării sale
în Bărăgan.
Vina tatălui lui Valentin era că acesta, în 1940, scăpase
ca prin urechile acului de Siberia . În 1944,
după căderea frontului și a Basarbiei - Valentin își are obârșia în comuna
Parcova, plasa Râșcani, județul Bălți – Republica Moldova de azi, familia sa, care era pusă pe tapet de către
ruși pentru a fi trimisă în Siberia se refugiază în țară, la Pîrîieni, în
preajma Râmnicu Vâlcei. O lună de zile au tot bătut coclaurile până au adăstat în acest sat
cu oameni de suflet. Când au bulucit rușii peste noi, în septembrie 1944, au și
pus ochii pe-ai lui părinți, să-i repatrieze. Pentru a i se pierde urma,
țârcovnicul bisericii a făcut un lucru de neînchipuit la acea vreme: l-a înfiat
pe tatăl său, îndrumându-l către Banat, unde se aciuaseră și alți refugiați.
Când au intrat în Gotlob, în coasta Sânnicolaului Mare, satul era părăsit;
localnicii șvabi fiind măturați de valul războiului. Domnul Valentin a fost
trimis să învețe la o școală medie cu profil energetic din Timișoara. În 1951,
prin preajma Rusaliilor, un coleg șvab din sat l-a anunțat că părinții i-au
fost deportați. O lună de zile n-a știut nimic de ai săi. Se gândea cu groază
că i-au înghițit Siberia.
Cam pe la Sfântu Ilie, a primit o
scrisoare. „Ne-am culcat devreme. În
noapte, am auzit tropa-tropa pe uliță - îi scria tatăl său. La fiecare poartă
făcea de pază câte un soldat. Soldatul nostru, un băiat cu suflet, ne spuse să
nu ne speriem, nu ne duce în Siberia. Am urcat căruța cu cai în vagon, am pus
ceva calabalâc și duși am fost. Am ajuns la Dudești, de unde-ți scriu. Ne-au
vărsat noaptea din tren, în plin câmp. Aici plouă cu găleata, iar când nu plouă
e o căldură de moarte. Țărușul nostru l-am găsit pe la marginea unui lan de
grâu. Am pus coasa pe el și ne-am apucat de ridicat casa”. „Casa, își amintește
domnul Valentin, era un bordei în pământ. M-a așteptat tata la gară cu căruța
cu caii ce ne tot purtaseră de-a lungul și de-a latul țării. Am pornit la
treabă săpând fântîna, fiindcă fără apă nu puteam să facem chirpici. Pentru
casă ni s-a dat tâmplărie stas. Până-n toamnă am ridicat casa, pe care am
acoperit-o cu paie. Am participat apoi, cu toții, obligatoriu, la construcția
postului de miliție, a școlii, primăriei, dispensarului. Am vrut să merg la
școală, la Brăila, dar mi s-a interzis lucrul acesta, odată ce pe buletinul de
identitate aveam aplicată ștampila de DO (domiciliu obligatoriu).
Ne adunau noaptea la două, ne suiau în remorci și mergeam la prășit, la
plantat viță de vie. Seara rămâneam la sediile fermelor. Vara mai era cum mai
era, însă iarna era prăpăd. În primul an, la primul viscol, toate paiele au
zburat de pe acoperiș”.
„ D. O.”- ul a durat până-n `55. La Dudești,
la gheaseul Pavel Tcacenko, apărea o nouă meserie: cea de bumbăcar. Deși
această plantă tehnică n-avea cele mai bune condiții de cultivare în zonă, ea a
constituit un mijloc perfid de înjosire: ziua-ntreagă, sub povara coșurilor,
deportații culegeau bumbacul. Seara se trăgea linie și se făcea publică
persoana care strângea cel mai mult. De aici, și satului acesta i s-a tras
numele de Bumbăcari. Din sat, doar două-trei case au mai rămas în picioare.
Deportați în Bărăgan (4)
BUNICII
DIN RUCSACURI…
„E
voie ?“ „Da, poftiți!“, am răspuns
invitându-i pe ocazionalii tovarăși de drum în compartimentul trenului în care
mă urcasem cu doar câteva clipe înaintea lor. Erau doi. Dupa vorbă, păreau a fi
de prin partea Banatului. Purtau în spate câte un rucsac burdușit. Le-au
desfăcut chingile, așezându-le cu grijă
în plasa de bagaje. Au scos, mai apoi, o sticlă cu vin pe care au
trecut-o din mână-n mână. Când îmi veni rândul nu refuzai, urându-le drum bun
și sănătate. Ușor-ușor, ni se dezlegară
limbile. Vorbeam de una - de alta. Aproape de gara Urleasca, cei doi începură să se agite, căutând cu
privirea ceva în largul zării. „Uite-acolo, zise unul dintre ei, arătând cu
degetul în mijlocul câmpiei un pâlc de copaci, din care răzbătea un colț
roșiatic al acoperișului unei clădiri. Acolo au fost Măzărenii. Acolo a trăit
vărul meu, din Biled. Pe-ai lui i-au „vărsat” în gara Urleasca, pe noi, tocmai
la Dudești. De-acolo am fost duși cu camioanele, la Rubla. Cum au mai trecut
anii…”
Mi-am dat seama că sunt foști deportați. N-am greșit. Cei doi erau frați. Aprinzându-și o țigară,
celălalt continuă: „Eram copii, micuți, încă nu intraserăm la școală, asta se
întâmpla în vara lui `51. Țin minte exact ziua: 18 iunie. O zi ca asta nu o
uiți așa usor. Cu cățel și purcel am fost urcați într-un tren marfar în gara
Săcălaz, de lângă Timișoara. Un zvon sumbru se răspândi printre noi. „Siberia
ne mănâncă“ - zise bunicul, forțat și el
să ia drumul bejeniei, la cei aproape optzeci de ani, abia târându-și
picioarele. Bunica a avut grijă de el, întinzându-l pe o claie de paie, paie
care până-n Bărăgan au fost ronțăite de caii noștri, două iepe albe, Sora si
Levănțica, tovarășe de pribegie. Pe 22 iunie ne-au „vărsat” în gara Dudești.
La
Rubla, am ajuns pe o ploaie-potop, nu alta.
Am fost îndrumați în dreptul unui țăruș, pe care scria „Strada E, numărul 5“. Am înălțat, dacă putem spune
așa, mai întâi, un bordei, apoi o casă din chirpici. Bunicul n-a mai apucat
Crăciunul. L-am înmormântat lângă un pâlc de pădure, punându-i la căpătâi o
cruce din fier. Bunica l-a urmat, la scurtă vreme“. „Și mai știți ceva de ei,
ați mai fost pe la mormintele lor ?”- i-am întrebat așa, într-o doară. „Cum să
nu, după ce ne-am retras la casele noastre, prin `55, am mai venit la Rubla, împreună cu tatăl meu, să îngrijim
mormintele și să mai aprindem câte o lumânare pentru morții noștri. Anul trecut,
ne-a părăsit și tata, care, pe patu-i de
moarte, ne-a rugat să-l îngropăm alături de părinții lui.
Am
venit la Rubla, am găsit mormântul, am adunat oscior cu oscior și le-am pus în
cele două rucsacuri pe care le vedeți deasupra, în plasa de bagaje.
Acolo
zac oasele bunicilor noștri…”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu