Singurul țăran, student la Ziaristică

Traian SOCEA

Drăgăliță Doamne!, va-să-zică, eram singurul țăran admis la Facultatea de Ziaristică din București, singura din țară, care-ți accepta înscrierea pe bază de ”Dosar de presă”.  Celălalt, ”Dosarul de cadre” aproape că nu mai conta. Partidul, la începutul anilor ”80, își închipuia că aproape tot ce vîșca în țară e sub control. A fost și ar fi fost, dacă n-ar fi impus stricteți și enormități deșănțate elementarei vieți, de zi cu zi, a poporului, dacă, mai ales,”agenturili” n-ar fi lucrat sistematic, folosindu-se și de cozile de topor,  autointitulații dizidenți din regimentul Brucan, de-o pildă...


Așadar, trecusem de probele eliminatorii și intrasem ”la scris”. În amfiteatru, puțină lume, chiar dacă erau prezenți și candidații de la FF, vreo 15, între care cel mai vizibil – vă amintiți – era Mircea Dinescu. Eu cred că Poetul a fost unul dintre cei mai iubiți dintre pămîntenii marelui Marin Preda, plecat  năprasnic către Ceruri, la vreo lună de zile de ținerea examenului nostru de admitere.

Prin urmare, din peste 200 de candidați  ” La Zi”, după ”eliminatorii”, rămăsesem vreo trei sferturi. Evident, nu știa nimeni cîte locuri urma să aibă clasa. Am plecat acasă, nu fără a cîntări bunăvoința unora și inamiciția altora dintre competitori. Una peste alta, n-a fost ușor ca un țăran de la Calu Iapa să concureze cu șmecheri de oraș.

” Trăienică, ai reușit!”

Acasă, inevitabil, lumea era teribil de curioasă. Voia să știe dacă am reușit. Doamne, greu mi-a fost să spun că rezultatele se dau mai tîrziu. Doamne, cît i-am mai obosit pe Maria și Ion Talpă!... Ion, în anul terminal fiind, își susținea Licența. Mă împrietenisem cu el în anii anteriori, cînd săvîrșea practica studențească la ziarul Ceahlăul. M-a, și l-am, îndrăgit. Abia se căsătorise cu Maria, o doamnă tare frumoasă și deșteaptă - și atunci, și azi. În acea perioadă, într-o zi îl sunam pe Ion, la București, iar în următoarea o chinuiam pe Maria, știind că vorbește zilnic cu tînărul și îndrăgostitul de ea soț, să aflu dacă s-au afișat listele cu reușiții la Ziaristică. Sigur, după mai multe zile, vreo zece după examen, Ionică Talpă mi-a dat vestea:”Trăienică, ai reușit!”

La Înalte studii, la Școala de ”catiheți”...

Mai intimidat ca atunci, la aflarea veștii, nu-mi aduc aminte să fi fost. Intimidat, nu preocupat, de atitudinea celor din jur. Și JUR că anumite rude au fost decepționate, mai mult...De reușita mea, de ceea ce aveam să devin, chipurile... De viitoarea mea condiție de ziarist, de care, mai apoi, unii au și profitat. Am aflat despre asta tîrziu, chiar mult prea tîrziu. Într-o altă scriere, voi povesti despre hazul unor situații, despre dezamăgirile unora care una sperau și cu altele s-alegeau, pentru că, se știe, nu poți fi apreciat și iubit de toată lumea. Ar fi tare monoton, n-așa?...

Așadar, în octombrie 1980, plecam de la Calu Iapa, natala comună care, din 1965 fuse botezată Piatra Șoimului, de către ”intelectualii” vremii, la București. Cu trenul, din gara Roznov, cea mai apropiată, la care erau arondate cele mai multe așezări din ”Cîmpul lui Dragoș” ( Mai multe informații, găsiți în revista Calu-Iapa.com).

Nu-mi amintesc să se fi aruncat cineva înaintea roților, să oprească trenul vieții mele, nu!...

Pînă pe la Adjud,  cel puțin, în urechea stîngă, îmi reverbera: ” A plecat țăranul, în Capitală!...”

Eugen Tureschi nu m-a condus. Fizic!

Însă, m-a însoțit mereu, prin încredre. Presupun că nu mulți, nu  numai dintre colegii mei, s-au bucurat de susținerea evidentă, totală, a  unor mentori. Eu, însă, am fost un privilegiat. Ba chiar respectat pentru ”Girul Eugen Tureschi”.

Așadar, cu troleul 90, din Gara de Nord, ajung la Facultate. Eram repartizați, cei 20 de reușiți la Ziaristică, în căminul ”C” . Administrator, o moldoveancă din Focșani, doamna Lazăr(  Atenție, toți cei chemați la EL, în Ceruri, pentru mine sînt încă vii, pe Pămînt!...)

În camera 122, de la etajul I, sînt repartizat cu Alexandru Tatar, ungur, din Petroșani. Ce coleg minunat, mai român decît mine și alții. Azi, lucrează la Radio Timișoara și, an de an, merge la Ipotești, cu cărți și manuscrise, cu meseria după el, adică executînd reportaje și transmisii ”În  Direct”. Depun mărturie: Alexandru Tatar era, și n-are cum să nu mai fie, un român. Mai acătărea decît mine. Și decît alții!...

Mînie proletară, în amfiteatrul A500

Sîntem adunați în cel mai mare amifetatru. Asemea proporții, prin asimilare, doar în munții de-acasă, Ceahlău, mai aproximam. Freamăt, șușoteli, Doam”ferește! S-au închis ușile, după intrarea amenințătoare a unui prezidiu de vreo 10 indivizi, care și-au pus șezuturile pe scaune, pe buci.

Începe osîndirea. A profesorului Victor Frunză, care se expatriase de vreo lună de zile. Mulți dintre noi, proaspeții admiși, habar n-aveam cine era. Cei din ani superiori îl știau. Victor Frunză le fusese profesor de Jurnalistică. Școlit la Moscova, unde urmase facultatea de profil. Mînie proletară, înfierare comunistă, vorbe grele... Nu-mi amintesc ca cineva dintre profesori și activiști de la CC al PCR să fi amintit de instruirea moscovită a lui Victor Frunză. Nu, nu se putea, cred acum, cîtă vreme  rectorul era Leonte Răutu. Atunci, pentru că, după scandal, i-a urmat secretarul cu Propaganda al CC al PCR, Dumitru Popescu. Mare intelectual, autor al excepționalului roman ”Pumnul și palma”. Mai bine, și mai fericit, ar fi scris ”OBEDIENȚA”.

Și, totuși, cineva  a rostit niște propoziții. De luare-aminte, nu neapărat să-i ia apărarea plecatului în Danemarca, Victor Frunză. Era minunata femeie și dascăl Victoria Iliescu, colega de facultate a lui Eugen Tureschi, secretarul general de redacție al ziarului Ceahlăul. De bună seamă, după cea intervenție, Vichi a fost trimisă la ”munca de jos”, la nuș-ce secție a Radio România...

Auspicii ”net favor”...

Așadar, subpt asemenea ”auspicii” am început anul întîi. Nu știu cîți dintre noi realizam în ce sistem intrasem. Cred că mai nimeni. Pentru că nici profesorii nu s-au străduit să ne imprime ideologia. Nici nu cred că ar fi reușit. Au intrat într-un fel de complicitate cu simplitatea noastră, a celor atinși de oarece talent gazetăresc-scriitoricesc, alintați și cu cititul. Anumitor cărți.

Dăm piept, prin urmare, cu decanul și, apoi, cu îndrumătorii de grupă. Cîte 10 studenți la grupă. A profesorilor Dumitru Titus POPA și, respectiv, a lui Mircea ICHIM.

Iată-ne, în ordine analfabetică:

1. Mircea Dunărințu – un  băiet de vreo 190 și centimetri, din Turnu Severin, diștept și frumos, un coleg și prieten de neasemuit. După facultate, a lucrat la Agerpres, apoi ca șef de Cabinet al ministrului Dan Mircea Popescu. S-a stins  nemeritat și prematur, Dumnezeu să-l ierte! 

2. Viorel CHILEA, un gorjean. Din Tismana, unde ne-am dus și la nunta sa. A renunțat, dișteptu”, la Filozofie, în anul doi parcă, pentru a se face ziarist. Și a fost, și este!

3.Aurelian Titu DUMITRESCU, scriitorul, autorul ANTIMETAFIZICII, cu Nichita Stănescu. Pe unii dintre noi ne-a luat, ca ”stenografi”, acasă la Nichita, în Amzei. Doamne, scriitorul sau omul, sau împreună sublimează omenia, mărturia și mîntuirea. Divină?!..

Admonestabila conștiinciozitate a colegului și prietenului Sorin Ovidiu BĂLAN, care  vineri, 25 nov., mi-a trimis textul ”O notă falsă în glasul roților de tren”, mă obligă să scriu.

Voi scrie, prin urmare, și de orășenii mei colegi de facultate:

- Olga Huiban, din Bacău – realizator emisiuni Radio România;

- Lucian Cristea, din Constanța – excelent pamfletar, scriitor;

- Gheorghe Chirvase, din Bîrlad – minunat coleg( și de cameră) și gazetar, acum în Petroșani;

- Ilie Matieș, din Cugir – ce copil frumos și solidar, în toate cele. Acum, patron de editură în Alba Iulia;

- Viorica Blaj, din Zalău –  o consacrată frumosului și mai binelui tuturor. Și acum ziaristă, în Sălaj;

- Costică Pădureanu, din Craiova – ce oltean moștenitor al lui Marin Sorescu, scriitor cu ”adeverință” încă din studenție;

- George Ioniță, din București –  grozav profesionist la Scânteia, apoi la Adevărul. CTPul nu știu cîte grăia în fața lui( și a lui Ion Marin, mai mic decît noi cu doi ani, întemeietor și el de Adevărul, nou). Pe amîndoi, Domnul i-a chemat la EL, prea devreme;

- Radu Vida, din Cluj – ce ardelean rafinat și, deci, pilduitor. Acum, președintele CA al unui trust de presă transilvan;

- Silvester Andrei, din Tîrgu Mureș - un conlocuitor afurist de diștept, naționalizat ca și

- Attila Bogozi, tot din Tîrgu Mureș, de către conaționalul lor Alexandru Tatar, concubinul meu. De cameră...

- Flavia Diugan, din Beclean – strănepoată a lui Liviu Rebreanu. Doamne, ce ființă a duminecării binelui, frumosului și iubirii de semeni! Acum, gazetar în Bistrița-Năsăud;

- Dora Popescu, din Sibiu. Domnul a zămislit-o tocmai pentru a o dărui Bucuriei. De a fi, de a trăi. Acum, producător la TVR;

- Cornelia Andrei, din București. Ce făptură, cîtă bunătate și compasiune emana, la cîtă civilizație ne îndrepta. Și reușea, chiar și cu bagabonții dintre noi. Nu cu toți, clar...  

- Cristina Popescu, din București. Șî dișteaptî, ș-a dracului de frumoasî. Îngăduitoari, da și teribil de șfichiuitoari...a nesimțirii. Unora...

Despre Sorin Ovidiu BĂLAN, care m-a înșfăcat și ridicat cu doar o mînă înspre tavanul sălii de seminar ”Teoria și practica presei”, voi scrie tare acuși. Aveam, atunci: eu, vreo 58 de molecule; el, vreo 90-100 de kile. M-a ridicat la tavan, decretînd colegilor: ”Uite sîrma, bă!” 

De bună seamă, știți: ”Afrontul ista se iartă, dar nu se uită! În numele nației mele moldave.

Pe curînd, așadar...