„O notă falsă în glasul roților de tren”

Sorin Ovidiu BĂLAN

Demonul gazetăriei m-a bântuit încă de mic. Pe când eram prin clasa a cincea la şcoala generală, am visat să mă fac jurnalist. Aveam un vecin pe care îl divinizam, care lucra la ziarul judeţean de la Brăila. De câteva ori fusesem pe la el pe la redacţie şi plecasem fascinat.

Fascinat de maşinile de scris, de foile cu litere negre care ieşeau din ele, de linotipuri, de mirosul de hârtie, de plumb şi de cerneală din tipografie, toate amestecându-se încântător, de rotativa halucinantă care îţi lua ochii atunci când pornea, de cititul plat, fără intonaţii, al corectorilor, de înjurăturile redactorilor, de masa pe care jurnaliştii o aveau întotdeauna rezervată la barul din apropierea redacţiei.
Eram prea mic să sesizez râcile şi bârfele dintre ei. Învăţasem chiar şi termenii tehnici. Ştiam ce este un corp de literă, ce este un caracter de literă, o albă, un ludlow, ce sunt acelea aldinele şi ce sunt verzalele, ce înseamnă un punct tipografic şi o ramă de paginaţie. Ştiam şi sloganul meseriei:

„Ziaristul are două boli profesionale: ulcerul şi divorţul”!

Îmi părea rău că nu mai existau vânzătorii ambulanţi de ziare. Tare mult mi-ar fi plăcut să ies sub braţ cu teancurile de gazete tipărite, mirosind încă a cerneală crudă, să mă murdăresc un pic pe mâini de la ea de proaspătă ce era şi să strig din toţi plămânii titlul care dădea capul de ziar. Peste toate astea, mai văzusem şi un film, american, alb-negru, „Prima pagină” se numea, cu Jack Lemmon, David Wayne, Susan Sarandon şi Carol Burnett. O comedie în care un nevinovat era acuzat de o crimă pe care nu o comisese, era căutat de toată poliţia din oraş, un mare oraş american, dar primul l-a găsit un ziarist care l-a ascuns cu mari riscuri şi apoi i-a demonstrat nevinovăţia. Vă daţi seama ce fantezii pe mine. Era lumea în care visam să trăiesc. Lumea pe care o iubeam. Acum, când câte un tânăr ziarist îmi mai ia câte un  interviu şi mă întrebă ce hobby am. Răspund invariabil: „Profesia mea. Jurnalistica.” Este cu adevărat un hobby, care mi-a mâncat toată viaţa şi n-am mai avut timp de altceva.  La sfârşitul primelor clase, când treceam la gimnaziu, la clasicul şi imbecilul test în care eram întrebaţi ce profesie voiam să urmăm, am scris fără ezitare: „Ziarist”. La cealaltă întrebare, „De ce”? nu am ştiut să răspund.

Tata, şi el scriitor,

era prieten cu Vasile Rusescu, unul dintre cei mai buni jurnalişti din Brăila. Văzându-mi pasiunea pentru gazetărie, îl rugase să mă testeze dacă este ceva de capul meu, dacă am înclinaţii pentru această meserie. Vasile Rusescu a fost primul îndrumător al paşilor mei în profesia de jurnalist, cu tact, cu prietenie aproape, deşi diferenţa de vârstă dintre noi era uriaşă. Acum, aici, permite-ţi-mi să mă înclin respectuos în faţa memoriei  dumnealui şi să-i raportez că m-am străduit să-mi fac datoria, aşa cum m-a învăţat. Când am ajuns în clasa a opta, am publicat primul meu articol. Un reportaj, de care sunt şi acum foarte mândru, deşi era un fel de compunere naivă. Ne duseseră cu şcoala la muncă patriotică, foarte la modă pe vremea aceea.  Se demolau nişte clădiri vechi ca să facă loc blocurilor-simbol ale construcţiei socialiste în plin avânt. Am scris două pagini şi jumătate, de mână, despre cum cărasem noi cărămizile cu nişte tărgi improvizate.  Când mi le-a bătut la maşină dactilografa ziarului, care îşi făcuse pomană cu acest gest pentru că era prietenă cu mama, m-am uimit cât de puţin text ieşise din carul pe care îl privisem cu religiozitate cum se plimba cu iuţeală de la dreapta la stânga, faţă de cât scrisesem eu de mână. De atunci am căpătat obiceiul ca dacă scriu de mână, ceea ce nu mi se mai întâmplă de foarte multă vreme, să fac literele foarte mici, deşi nu văd chiar bine şi port ochelari. Am rămas cu spaima că textul meu ar putea fi prea mic şi nu va acoperi întreg spaţiul tipografic care îmi era repartizat.  Şeful redacţiei ziarului judeţean nu a modificat nimic la compunerea mea. Desigur, nu pentru că textul ar fi fost impecabil pentru publicat, ci pentru că urma să apară într-o pagină specială, aşa cum se purta la vremea respectivă, în care diferite categorii de oameni ai muncii raportau despre măreţele lor realizări. Articolul meu pica de minune în josul unei astfel de pagini. Prindea bine între atâţia muncitori sau agricultori fruntaşi şi nişte elevi la muncă patriotică. Era semnat „S. Bălan – elev, clasa a – VIII-a”. Asta un pic m-a supărat. Că nu mi-au pus numele întreg. La fel o mai păţisem o dată, atunci când mi-a apărut chiar prima oară numele în ziarul local, dar fără legătură cu vreun articol scris de mine. Eram titular în echipa de baschet a municipiului, jucasem cu eternii noştri rivali de la Farul Constanţa, care, cinstit, erau mai buni ca noi, dar atunci se întâmplase şi îi bătusem. La ei acasă. Eu nu jucasem rău deloc. În cronica meciului, apărută la noi în ziar, eram menţionat tot aşa:

„Pivotul S. Bălan

a recuperat majoritatea mingiilor sub panou”. Mai târziu am înţeles că nu numele conta. La al doilea material pe care l-am dus la ziar, mi-am dat în petec. Era toamnă şi fuseserăm duşi cu şcoala la cules de porumb, în teribilul Bărăgan care înconjoară Brăila mea. Bărăgan unde, cum spunea Fănuş Neagu al nostru, pe care am avut privilegiul să-l cunosc foarte bine, se sfârşesc veacurile. Nouă însă ni se sfârşeau puterile muncind de dimineaţa până seara. În una din zile, am văzut agitaţie la orizont. Am alergat acolo. Nişte hoţi furau de pe câmpul poporului. Fuseseră prinşi în flagrant de câţiva miliţieni. M-am documentat rapid şi am scris prima mea anchetă. Se intitula: „Atenţie! Pe traseele recoltei, au apărut dăunătorii.” Amărâţii furaseră câţiva coceni, pentru animalele pe care le aveau pe lângă casă. Atunci mi s-a părut un subiect extraordinar. Mult mai târziu am aflat şi înţeles despre  măsura cu care trebuie cântărite faptele oamenilor. Şi uite aşa, cu câţiva ştiuleţi furaţi de pe câmp, a început cariera mea de reporter de investigaţii.

Primul şef, maestrul Ion CRISTOIU

De atunci, nu am trăit decât în interiorul presei, gata să fac orice sacrificiu pentru ea. Am avut privilegiul ca imediat după ce am terminat facultatea să fiu angajat cu acte în regulă la „Scânteia tineretului”, ziarul cel mai incisiv al acelor ani de sfârşit de eră, unde am avut norocul să lucrez sub comanda sau alături de cei mai buni jurnalişti ai momentului, de la care am învăţat tot ce ştiu astăzi. La gazetărie este ca la medicină. De altfel, de foarte multe ori îmi plăcea să spun că noi, jurnaliştii, suntem nişte chirurgi sociali. La medicină, sunt specialităţi. Ginecologul nu are treabă cu stomatologul. Nici la gazetărie nu le poţi face pe toate, deşi mai sunt unii care se încăpăţânează să creadă asta. Te specializezi, ca şi în medicină. Aici am avut cel de-al doilea noroc la început de carieră. Şeful meu direct a fost maestrul Ion Cristoiu, care, în calitatea de redactor şef-adjunct la „Scânteia tineretului”, coordona mai multe secţii din ziar. A intuit exact ce fel de gazetărie mi-ar fi plăcut să fac şi m-a repartizat în secţia de anchete, care se numea sugestiv: „Morală – Reportaj” şi edita săptămânal în ziar o pagină care se numea şi mai sugestiv: „Să discutăm despre tinereţe, educaţie, răspunderi”, pagină care avea ca material central o anchetă foarte serioasă. Cam şaisprezece pagini dactilografiate. În rest, cei opt jurnalişti, colegii mei din secţie, trebuiau să mai acopere cu schimbul, în fiecare zi, şi reportajul de pe prima pagină. Trei file şi jumătate. Aveam aproape douăzeci şi patru de ani şi mă socoteam un privilegiat al sorţii. Să faci ceea ce-ţi place, ce ţi-ai dorit toată viaţa şi să mai fii şi retribuit pentru asta, aşa da noroc. Continuam să semnez cu „S. Bălan”. Până într-o zi când în birou a intrat Horia Alexandrescu, care era la secţia „Sport”, însoţit de un individ cam de treizeci de ani. Se vedea că omul era necăjit. Horia mi-a cerut să stau de vorbă cu el şi dacă subiectul este bun, să-l scriu. Povestea era halucinantă pentru vremea aceea, dar şi pentru un jurnalist începător. Omul lucra la CFR. Unul dintre miile de amărâţi care-şi rupeau cârca zilnic la remiza de vagoane. Fusese bătut rău de către şeful său şi apoi dat afară, degeaba, din serviciu. Nu avea nici o vină. Ce se întâmplase. Lucra în schimbul de zi. Într-o dimineaţă, când se afla la vestiar împreună cu un coleg, se schimbau de hainele de stradă şi îşi puneau salopetele ca să intre în tură, a apărut şeful lor de echipă, care, înjurându-i cumplit, i-a luat pe amândoi la bătaie cu o rangă de fier. Nu îi schilodise de tot, dar le făcuse răni serioase. Unele dintre ele nu-i trecuseră subiectului meu nici acum, după o lună de la întâmplare. În aceeaşi zi li se şi desfăcuseră şi contractul de muncă. De ce era nervos şeful? Schimbul de noapte nu-şi făcuse treaba. Nu făcuse o purjare, adică nu băgase aer sub presiune pe furtunurile de frânare ale vagoanelor, ca să scoată apa din ele. Era iarnă, apa îngheţase iar garnitura nu reuşise să frâneze decât după ce trecuse de mult, de gara din Ploieşti. Incident pe calea ferată, rapoarte, comisii de anchetă, posibilă puşcărie, sigure destituiri. Şeful de echipă era unul dintre cei care urmau să fie traşi la răspundere şi-şi vărsase şi el focul pe cine îi ieşise în cale. Numai că în cale îi ieşiseră cei doi ghinionişti fără vină, pentru că muncitorii care greşiseră se schimbaseră mai devreme la vestiar şi plecaseră. Până la urmă, incidentul cu frânarea a fost muşamalizat, responsabilii au primit nişte sancţiuni minore şi totul fusese dat uitării. Numai omul meu, care se recomandase că se numeşte Cornel, rămăsese, nevinovat, fără serviciu. Nu avea pretenţii mari. Nu voia despăgubiri de la cel care-l bătuse degeaba. Voia doar să fie primit înapoi în serviciu, pentru că fusese dat afară disciplinar, cu teribila literă „i” şi îşi pierdea vechimea şi toate celelalte drepturi.

”Coiță, ...te calcă trenul în lift!”

Am pornit şi m-am documentat la remiza de vagoane. Atunci am primit prima ameninţare din viaţa mea de jurnalist. Trei indivizi, între care mai târziu am aflat că se afla şi şeful de echipă caftangiu, văzând că iscodesc pe acolo, mi-au strigat: „Coiţă, vezi pe unde umbli, că pe aici, prin remiza de vagoane, te calcă trenul în lift!”. Pe atunci avem doi metri înălţime şi vreo optzeci-nouăzeci de kilograme, aşa că arătam destul de descurajant. Baschetul de performanţă, dar mai ales înotul de mic în Dunăre lăsaseră urme pe muşchii mei. La care se mai adăuga şi „educaţia” pe care am dobândit-o alături de Chirpic, Tanganici, Ticu Frecuş, sau Faraonu, în Radu Negru,  unul dintre cele mai rele cartiere ale Brăilei, unde locuia bunică-mea şi unde am copilărit.  Nu m-am speriat. I-am lăsat în plata domnului. Când am crezut că am terminat cu documentarea, m-am dus peste drum, la bodega care se numea, cum altfel,  „Feroviarul”. Astfel de cârciumi, aflate lângă instituţii, sunt locurile ideale unde poţi afla tot felul de dedesubturi de la angajaţii cărora li se dezleagă limba la un pahar. Mai ales în zi de leafă. Nu era zi de leafă, dar totuşi „Feroviarul” era plin de bărbaţi cu şepcile de ceferişti pe cap şi uniforme bleumarin ponosite, care beau din pahare de sticlă groasă în care la alimentara se vindea muştar. Prin fumul ca o pâclă, i-am văzut şi pe cei trei care mă ameninţaseră. M-am dus direct la masa lor şi m-am aşezat, profitând că era un scaun liber. Gestul meu i-a luat clar prin surprindere şi au vrut să recupereze imediat terenul pierdut: „Domnu’ ziarist, la noi în bodegă? Ce onoare. Nu vă temeţi că vă intoxicaţi? Noi aici nu bem fineţurile pe care le beţi dumneavoastră. Noi aici bem poşircă, otravă care ne arde gâtul.” Nu am cedat: „Azi e ziua când sunt în depresie şi vreau să mă otrăvesc. Beau şi eu ce beţi voi”. Apoi şeful de echipă a strigat ca sirena lui Vasile Roaită, care la începuturile comunismului, sau sfârşitul capitalismului, cum vreţi, răsunase chiar peste drum. „Tanti Didina, dă-ne câte un rând de „spaima gâtului”, că avem musafiri de seamă.” Apoi, către mine: „Plătim noi, că suntem gazde”. Am băut patru rânduri dintr-un fel de rachiu murdar cu gust şi miros de spirt, după care, prefăcându-mă că merg la toaletă, m-am dus la tanti Didina, la bar, şi am plătit toată consumaţia. Era surprinzător de ieftin, pentru cantitatea pe care o băusem. Apoi m-am întors la masă: „Până aici am plătit eu. De acum încolo, cine mai bea, îşi plăteşte singur”. Aceasta a fost prima tentativă de mituire din viaţa mea de jurnalist. Cu rachiu murdar, care avea gust şi miros de spirt. Am mai băut câte două rânduri şi am plecat împreună. Aflasem o groază de lucruri despre remiza de vagoane. Nu neapărat în legătură cu subiectul anchetei mele. Cu el eram lămurit din prima. Dar acum ştiam la perfecţie ce metehne are directorul, pe cine a angajat cu pile, cine cu cine şi-o trage, cine şi ce mai fură. Afară începuse să se însereze. Şeful de echipă mi-a şuierat: „Vezi, în cristoşii mă-ti, ce scrii. Că venim peste tine şi-ţi rupem capul, cât eşti tu de plăvan!”. I-am arătat imediat pumnul: „Dacă mai zici o vorbă, îţi sparg faţa aici, pe loc. Şi poţi să te duci să mă reclami unde vrei, că mi se rupe”. Am mai adăugat şi un „morţii mă-ti!” ca să fiu şi mai convingător. Cu gestul meu i-am descumpănit din nou pe toţi trei. Fuseseră convinşi că mă vor speria. Erau în dificultate, pentru că în loc de un fante timid şi pomădat care o făcea pe ziaristul, călcând grijuliu printre petele de ulei de pe pardoseala remizei, atent să nu-şi murdărească pantofiorii, cum credeau ei trebuie să fie jurnaliştii,  dăduseră peste „un plăvan” care bea rachiu murdar, cu gust de spirt, şi înjură la fel ca şi ei. În faţa cârciumii nu era decât o singură linie de tramvai, o singură staţie, de unde nu se putea pleca decât într-o singură direcţie: către oraş. M-au lăsat pe mine să plec cu primul vagon venit. Ei au rămas pe refugiul din piatră, să mă privească crunt cum perforez biletul. Nici azi nu ştiu de ce nu s-au urcat şi ei împreună cu mine. Cred că ar fi ieşit cu bătaie. Bine că nu s-au urcat.