Nicu Ceaușescu m-a ajutat, fără să știe că exist pe planetă

Sorin Ovidiu BĂLAN

Primul meu pas în profesia de jurnalist profesionist, cu carte de muncă adică, a fost cu stângul. Am păşit atât de hotărât cu stângul, încât mi-am luxat şi glezna. Era să ratez din prima şi să mă îngrop profesional, din cauza unei erori. Cea care m-a încurcat a fost nimeni alta decât Elena Ceauşescu. Nu glumesc. Nu am văzut-o niciodată la faţă, nici ea pe mine, dar uite aşa, pe nevăzute, era să-mi radă aripile de început.

Încă din timpul facultăţii, colaboram năpraznic la „Scânteia tineretului”. Cum am ajuns aici? Eram chiar în anul întâi, mă aflam în practică la Radiovacanţa Costineşti, era august, vară minunată, plină de bere şi de fete. Ion Cristoiu era şi el acolo.

Cu echipa sa scotea „Secvenţa”, revista Festivalului de film care se desfăşura anual în staţiunea tineretului. I-am dat un text. I-a plăcut. Mi-a spus să-l caut la sârşitul verii, când ne întoarcem în Bucureşti. Aşa am făcut. M-am dus la redacţie, cu un text nou. L-a aruncat la coş, fără să-l citească, şi mi-a dat pe loc ceva de muncă. Ceva simplu, bineînţeles, deşi văzuse că la Costineşti realizam emisiuni. Maestrul Cristoiu răspundea chiar de secţia de anchete şi reportaj a „Scânteii tineretului”, adică fix ce visam să fac eu ca jurnalist. Anchete şi reportaje. Ce să-ţi doreşti mai mult? Era în 1980, aveam 21 de ani şi mi se împlinise dorinţa vieţii. De pe când eram prin clasa a cincea la şcoala generală, am visat să mă fac jurnalist. Aveam un vecin pe care îl idolatrizam, care lucra la ziarul judeţean din Brăila mea natală. De câteva ori fusesem pe la el pe la redacţie şi plecasem fascinat. Fascinat de maşinile de scris, de foile cu litere negre care ieşeau din ele, fascinat de linotipuri, de mirosul de hârtie, de plumb şi de cerneală din tipografie, toate amestecându-se încântător, de rotativa halucinantă care îţi lua ochii atunci când pornea, de cititul plat, fără intonaţii al corectorilor, parcă erau nişte centraliste de la telefoane, de strigătele pline de denumiri ciudate ale tipografilor, de urletul acela care din când în când străbătea printre maşinile de tipărit: „calaaandru”, semn că încă o pagină era gata, de înjurăturile redactorilor, de masa pe care jurnaliştii o aveau întotdeauna rezervată la barul din apropierea redacţiei. Învăţasem chiar şi termenii tehnici. Ştiam ce este un corp de literă, ce este un caracter de literă, o albă, un ludlow, ce sunt acelea aldinele şi ce sunt verzalele, ce înseamnă un punct tipografic şi o ramă de paginaţie. Îmi părea rău că nu mai existau vânzătorii ambulanţi de ziare. 

Tare mult mi-ar fi plăcut să ies sub braţ cu teancurile de gazete tipărite, mirosind încă a cerneală, să mă murdăresc un pic pe mâini de la ea, de proaspătă ce era, şi să strig din toţi plămânii titlul care dădea capul de ziar. Peste toate astea, mai văzusem şi un film, american, alb-negru, „Prima pagină” se numea, cu Jack Lemmon, David Wayne, Susan Sarandon şi Carol Burnett. O comedie în care un nevinovat era acuzat de o crimă pe care nu o comisese, era căutat de toată poliţia din oraş, un mare oraş american, dar a fost găsit de un ziarist care l-a ascuns cu mari riscuri şi apoi i-a demonstrat nevinovăţia. Vă daţi seama ce fantezii pe mine. Era lumea în care visam să trăiesc. Lumea pe care o iubeam.

„Profesia mea, Jurnalistica!”

Acum, când câte un tânăr ziarist îmi ia un  interviu şi mă întrebă ce hobby am, răspund invariabil: „Profesia mea, Jurnalistica!” Este cu adevărat un hobby, care mi-a mâncat toată viaţa şi n-am mai avut timp de altceva.  La sfârşitul primelor clase, când treceam la gimnaziu, la clasicul şi imbecilul test în care eram întrebaţi ce profesie voiam să urmăm, am scris fără ezitare: „Ziarist”. La cealaltă întrebare, „De ce”? nu am ştiut să răspund. Tata, şi el scriitor, era prieten cu Vasile Rusescu, unul dintre cei mai buni jurnalişti din Brăila, cel despre care v-am spus că-l divinizam în secret. Văzându-mi pasiunea pentru gazetărie, îl rugase să mă testeze dacă este ceva de capul meu.Vasile Rusescu a fost primul îndrumător al paşilor mei în profesia de jurnalist, cu tact, cu prietenie aproape, deşi diferenţa de vârstă dintre noi era uriaşă. Când am ajuns în clasa a opta, am publicat primul meu articol. Un reportaj, de care sunt şi acum foarte mândru, deşi era un fel de compunere naivă. Ne duseseră cu şcoala la muncă patriotică, foarte la modă pe vremea aceea.  Se demolau nişte clădiri vechi, să facă loc blocurilor-simbol ale construcţiei socialiste în plin avânt. Am scris două pagini şi jumătate, de mână, despre cum cărasem noi, elevii, cărămizile cu nişte tărgi improvizate. 

Când mi le-a bătut la maşină dactilografa ziarului, care îşi făcuse pomană cu acest gest pentru că era prietenă cu mama, m-am uimit cât de puţin text ieşise din carul pe care îl privisem cu religiozitate cum se plimba cu iuţeală de la dreapta la stânga, faţă de cât scrisesem eu de mână. De atunci am căpătat obiceiul ca, dacă scriu de mână, ceea ce nu mi se mai întâmplă de foarte multă vreme, să fac literele foarte mici, deşi nu văd chiar bine şi port ochelari. Am rămas cu spaima că textul meu ar putea fi prea mic şi nu va acoperi întreg spaţiul tipografic care îmi era repartizat.  Şeful redacţiei ziarului judeţean nu a modificat nimic la compunerea mea. Desigur, nu pentru că textul ar fi fost impecabil. La vremea respectivă în ziare se făceau pagini tematice, în care diferite categorii de oameni ai muncii raportau despre măreţele lor realizări. Articolul meu pica de minune în josul unei astfel de pagini. Dădea bine între atâţia muncitori sau agricultori fruntaşi şi nişte elevi la muncă patriotică. Era semnat „S. Bălan – elev, clasa a – VIII-a”. Asta un pic m-a supărat. Că nu mi-au pus numele întreg. La fel o mai păţisem o dată, atunci când mi-a apărut chiar prima oară numele în ziarul local, dar fără legătură cu vre-un articol scris de mine. Eram titular în echipa de baschet a municipiului, jucasem cu eternii noştri rivali de la Farul Constanţa, care, cinstit, erau mai buni ca noi, dar atunci se întâmplase şi îi bătusem. La ei acasă. Eu nu jucasem rău deloc. În cronica meciului, apărută la noi în ziar, eram menţionat tot aşa: „( …) pivotul S. Bălan a recuperat majoritatea mingiilor sub panou”. Mai târziu am înţeles că nu numele conta. Cu al doilea material pe care l-am dus la ziar, mi-am dat în petec.A plecat tot de la pârdalnica de muncă patriotică.  Era vară şi fusesem duşi cu şcoala la cules de porumb, în teribilul Bărăgan care înconjoară Brăila mea. Bărăgan unde, cum spunea Fănuş Neagu al nostru, pe care am avut privilegiul să-l cunosc foarte bine, „se sfârşesc veacurile”. Nouă însă ni se sfârşeau puterile muncind de dimineaţa până seara. În una din zile, am văzut nişte hoţi care furaseră de pe câmpul poporului. Fuseseră prinşi în flagrant de doi miliţieni. Am lăsat munca, am alergat într-acolo, m-am documentat rapid şi am scris prima mea anchetă. Se intitula: „Atenţie! Pe traseele recoltei au apărut dăunătorii.” Amărâţii furaseră câţiva coceni, pentru cele câteva animale pe care le aveau în bătătură. Atunci mi s-a părut un subiect extraordinar. Mult mai târziu am aflat despre  măsura cu care trebuie cântărite faptele oamenilor.

  

”Școala Scânteia tineretului”

Să revin însă la „Scânteia tineretului”. Eram aproape zilnic în redacţie, în tipografie, la corectură, sau cu ei la cârciumă, încât mulţi dintre jurnaliştii de acolo erau convinşi că suntem colegi cu acte în regulă. După-amiezile, când înceta forfota şi stăteam pe lângă echipa de serviciu, să văd cum se face ziarul, în timpii morţi, până ieşeau albele de jos, din tipografie, mai jucam table. Nu mi-am dat seama ce sacrilegiu am comis încă de la început. L-am bătut măr şi i-am luat şi banii, că jucam pe un leu linia, pe Caşcarache, campionul redacţiei. Ba încă am mai făcut şi mişto de el. Că sunt din Brăila, deci am tablele pe genă, aşa că să nu fie supărat că a încasat-o. Nea Gică Cucu, unul dintre cei mai mari fotoreporteri pe care i-am întâlnit vreodată, avea un caiet în care ţinea scorul tuturor partidelor care se jucau în redacţie. A scris rezultatul cu pix roşu, mustăcind: „Caşcarache, te-a ars”. Şi după aceea, mulţi ani, caietul lui Nea Gică a consemnat multe victorii ale mele. Mai făceam câte un ban, de-o sticlă de vin. Cu George Ecliserescu, cel care purta cu mândrie porecla, am rămas prieteni foarte buni până a murit. S-a stins de foarte tânăr, din păcate. Cred că am fost primul student şi poate ultimul care le-am luat banii la table ziariştilor de excepţie de la „Scânteia tineretului”, inclusiv şefilor.

Dar până să devin cu adevărat coleg cu ei, angajat cu acte în regulă, mai aveam de îndurat o tâmpenie.

Terminasem facultatea cu notă suficient de mare ca să pot lua post în Bucureşti. Dar profesia de jurnalist era una liberală încă de pe atunci. Degeaba terminai cu notă mare, dacă nici o redacţie nu voia să te angajeze. Ajungeai bibliotecar de nu te vedeai. Pe mine mă voiau. Mai mult, teribilul jurnalist Dan Mucenic, unul dintre cei care, când eram student,  mi-au îndrumat paşii de început la „Scânteia tineretului”, pleca la „Flacăra”, lui Adrian Păunescu. Pe vremea aceea „Flacăra” era un fel de selecţionată naţională a presei române, iar libertatea de a scrie era uriaşă în comparaţie cu alte publicaţii. Mucenic lucrase chiar în secţia de anchete. Ce mai, eram ocrotit de soartă. Un fericit al norocului. Se făcuse loc liber chiar în secţia unde îmi doream să lucrez. La şpriţul pe care l-a dat în redacţie cu ocazia transferului, printre vălătucii de fum, Dan fuma tot timpul, mi-a spus: „Ai grijă! E greu la ce te-ai înhămat. Dar fă ce ai văzut la mine, la Cristoiu, la Avramescu, la Nistorescu, la Horia Alexandrescu şi ai să răzbeşti. În rest, ai toate calităţile, adică  fumezi, nu te dai în lături de la şpriţ… Ai să reuşeşti”. Vorbele lui mi-au mers la inimă. Ce mai, mă consideram deja ziarist la „Scânteia tineretului”. Cu marea responsabilitate de a-l continua pe unul dintre cei mai buni reporteri pe care i-am întâlnit vreodată: Dan Mucenic.

Repartiție la Agerpres

Când s-au afişat repartiţiile, am căzut pe spate: „Bălan Sorin Ovidiu – Agerpres”. Habar nu aveam nici pe unde se intră în instituţie. Nu aveam nici o legătură cu ea. Eram convins că se făcuse o greşeală, pe care precis o voi putea remedia. Am explicat la conducerea facultăţii, dar era deja vară şi lumea se gândea la mare. S-a amânat pentru toamnă rezolvarea problemei mele. Şi s-a rezolvat aşa de bine, că am ajuns cu dosarul de angajare în mână, la… Agerpres. Prima constatare, când am intrat în istituţie. Toţi cei care mişunau pe acolo erau bătrâni. După câteva zile de hălăduit pe holuri fără să ne bage nimeni în seamă (eram împreună cu un alt coleg de grupă şi foarte bun prieten de familie, Mircea Dunărinţu, un jurnalist foarte arătos, ca un actor, şi mereu îmbrăcat la patru ace pentru că era din Turnu Severin, şi-şi cumpăra haine occidentale de la sârbi) ne-a chemat directorul general. Un activist bătut în cap, al cărui nume nu l-am reţinut niciodată şi pe care l-am botezat pe loc „Bujorel”, pentru că era foarte roşu în obraji. Ne-a luat direct: „Voi aţi fost repartizaţi aici, deci. Ca boboci, trebuie să vi se forjeze caracterul. De aceea trebuie să o luaţi de jos, de la talpa jurnalisticii. M-am uitat pe dosarele voastre. Cine-i Dunărinţu? Eşti din Severin! Pleci corespondent acolo. Tu, eşti Bălan, nu? Am văzut că eşti din Brăila. Pleci şi tu corespondent acolo.” Degeaba i-am explicat că aveam repartiţie în Bucureşti, că aspiram la marea presă. Nimic! Bujorel al meu o ţinea cu forjatul caracterului şi începutul de la talpa presei. De pomană l-am rugat să se uite în dosarul meu profesional, să vadă că deja trecusem de talpa presei, că aveam anchete grele şi pagini întregi de reportaje în „Scânteia tineretului”. Nimic! Mircea, mai înţelept ca mine, a acceptat să plece. Eu, nu. Am fost şi foarte ferm în refuz. Enervat, Bujorel mi-a azvârlit dosarul pe jos, urlând ca un apucat: „Afară… Afară din biroul meu!” Când am ieşit pe hol, câţiva redactori, aşa cum am zis, cocliţi de bătrâni, ne-au întrebat îngrijoraţi cu ce le-am supărat şeful de a putut striga aşa. Dânsul, care era un om aşa de calm, de bun de …şi alte astfel de pupături în dos. Şi eu eram roşu la faţă de furie. Răspunsul meu i-a îngrozit şi i-a făcut să dispară urgent prin birouri, de parcă aş fi avut ciumă: „Am vrut să-i bag o forjă în cur şi cred că l-a durut puţin”.

Cineva precis m-a turnat, că din prima am devenit duşmanul de moarte al lui Bujorel.

Ce era totuşi de făcut, pentru că nu aveam de gând să mă îngrop la Agerpres.  Deşi Bujorel nu-mi semnase angajarea, deci nu primisem nici măcar un scaun, necum un birou, mă duceam în fiecare dimineaţă la agenţie. Stăteam în picioare pe hol şi priveam un spectacol grotesc. Se ştie ce mari ştiri se dădeau la vremea aceea. Toate începeau cu invariabilul: „Harnicul colectiv de la… transpunând neabătut în practică preţioasele indicaţii ale secretarului general au…” şi urma câte un rahat de informaţie, cu ceva strunguri date peste plan, sau recolte mincinoase, care, oricum puteau fi difuzate şi a doua zi, şi peste o săptămână sau o lună, că tot la fel de actuale erau. Ei bine, bătrâneii aceia, ca să mimeze că dau ştiri calde, a căror transmitere nu suportă nici o secundă de amânare, ieşeau din când în când din birouri şi porneau într-o alergare strâmbă, chinuită şi caraghioasă, şontâcăind de ziceai că se dezmembrează, pe holul imens de la Casa Scânteii, până în capăt unde era secretariatul de redacţie. Acolo se centralizau ştirile, se  corectau, se trimeteau la cenzură şi apoi erau băgate pe flux. Nici nu ştiai dacă să râzi sau să-i compătimeşti pe bieţii moşneguţi. Am decis să râd. Astfel că atunci când un bătrânel pornea în cursa sa către secretariat, alergam şi eu pe lângă el, îndemnându-l să nu scadă ritmul. Aveam şi un ceas-solniţă, mare cât un bolovan, pe care mi-l adusese unchi-miu din Siria, că lucra la „Arcom”. Porneam cronometrul, că avea şi cronometru, şi când concurentul ieşea gâfâind cumplit de la secretariat după ce lăsa ştirea, îi comunicam ceremonios, ca la finalul unui concurs oficial, timpul înregistrat şi pe ce loc se clasase în acea zi în competiţia ştire-viteză. Desigur, am fost pârât şi cu asta la Bujorel, care m-a îndrăgit şi mai tare. Nu-i port resentimente. Un idiot ca mulţi alţii din acele vremuri, ajutat de soartă şi de partid, care ajunsese undeva unde căciula, mult prea mare, îi căzuse pe ochi şi ca să-şi arate sieşi că nu este un biet căcat, se războia şi el cu un junior.

Aşa au trecut trei luni de zile. Alergând pe holul lung, alături de bunicuţii răsuflând din greu. Eram antrenat pentru olimpiadă. Aveam 23 de ani şi toate visurile năruite. „Scânteia tineretului” avea redacţia tot în Casa Scânteii, dar în celălalt corp de clădire. Din când în când mă uitam pe geam ca la Taj Mahal.

         

În audiență la CC, la tov. Sprințeroiu...

Într-o zi, redactorul-şef de la „Ştiri interne” din Agerpres, făcându-i-se probabil milă de mine, băiatul de pe hol, sau îndemnat de Bujorel, cu care era bun prieten, ca să mă batjocorească, mi-a spus: „De ce nu te duci tu la Comitetul Central. La Secţia de Presă, să le spui problema cu repartiţia. Că văd că arzi de nerăbdare să faci presă adevărată. Aici e cimitir. Te înţeleg. Aşa eram şi eu în tinereţe. Sunt tovarăşi serioşi acolo. Uite, înscrie-te în audienţă şi du-te la tovarăşul Sprinţeroiu. Îl cunosc, dar să nu-i spui că vii din partea mea. E de treabă şi te rezolvă.”

A doua zi m-am îmbrăcat în costum şi m-am dus la sediul CC, m-am înscris în audienţă într-un birou insalubru aflat într-o clădire alăturată, la un tovarăş ponosit, care puţea a nespălat, a rânced şi a transpiraţie dospită şi după o săptămână am fost anunţat telefonic acasă că voi fi primit de tovarăşul Sprinţeroiu. În ciuda numelui, era un individ scundac, gros şi tare încet, cu o faţă de ghişeu unde se plăteşte întreţinerea la bloc. Mi-a arătat să iau loc şi m-a pus să povestesc. A trecut mai mult de o oră. Pledam înfocat pentru meseria de jurnalist pe care voiam din tot sufletul să o fac. La un moment dat, a intrat o femeie cu un plic în mână şi i l-a pus pe birou. Sprinţeroiu l-a luat, l-a desfăcut, era plin cu sute de lei şi le-a numărat tacticos. Erau multe de tot. Nenorocitul nu avusese nici un gând să mă asculte. Pur şi simplu se plictisea până îi aduceau leafa de la casierie. După ce a terminat de numărat, a ridicat ochii la mine şi m-a întrebat plictisit: „Crezi că tovarăşa Elena Ceauşescu a greşit?” Habar nu aveam că, formal, dosarele celor care erau angajaţi în presă erau semnate la final de coana Leana. Am răspuns candid:” În cazul meu, da!”. S-a îngălbenit. Dacă nu eram mult mai solid ca el, cred că mă pocnea. Cu voce sugrumată mi-a spus să ies.

Se alesese praful de demersul meu, în care îmi pusesem atâtea speranţe. Fără ca eu s-o fi văzut vreodată pe viu şi fără ca ea să ştie că eu exist pe planetă, Elena Ceauşescu îmi paradise viaţa încă înainte de a începe cu adevărat.

Şi totuşi. În noiembrie este ziua mea de naştere. În anul acela, 1984, am primit un cadou minunat. Situaţia s-a dres neaşteptat. A dres-o tot un membru al familiei Ceauşescu. Tovarăşul Nicu. Şi tot aşa, ca şi mă-sa. Fără ca eu să-l fi văzut vre-o dată la faţă şi fără ca el să ştie că eu exist pe planetă.

La câteva zile de la audienţa la CC, plecam către casă de la Agerpres, cătrănit de tot. Eram în depresie maximă. Nu mai vedeam nici o scăpare. Muream profesional la agenţia de ştiri de rahat. Voi ajunge şi eu un bătrânel şontorog care să alerg gâfâind după pensie, cu o ştire de doi bani în mână, mimând că-i caldă şi importantă.

Domnului Marinache, recunoștință...

În faţa Casei Scânteii mă întâlnesc cu Emil Marinache, redactorul-şef de la „Scânteia tineretului”,  care mă ia scurt: „Mă, tu câtă vacanţă ai după absolvire? Ai obosit în facultate? Este deja noiembrie şi ai terminat din vară. Ce n-ai venit cu hârtiile la angajare. Cât crezi că ţin postul pentru tine? Eşti deja vedetă?”

Mi-am dat seama că habar nu avea prin ce treceam. I-am istorisit tărăşenia cu repartiţia. Inclusiv întâmplarea de la CC. Marinache a râs: „Dă-i mă-n pizda mă-si de imbecili. Du-te acum la Angela şi spune-i de angajare. Să-ţi dea o foaie de transfer”.

Am zburat până la etajul al treilea, unde era redacţia. Nici lift nu mi-a trebuit. Doamna Angela era şefa de cabinet a redactorului-şef, cea care, ca orice şef de cabinet, face şi desface într-o insituţie. M-a luat şi ea scurt: „Unde umbli? De ce n-ai venit la timp cu repartiţia? Vă faceţi de cap de mici”. I-am spus şi ei povestea cu Agerpresul. Doamna Angela a înjurat chiar mai rău decât Marinache. Nu mi-a spus nici măcar să stau jos. A completat iute o foaie, a ştampilat-o şi mi-a dat-o: „Du-te să ţi-o semneze ăia de la Agerpres şi vino cu ea înapoi la mine. Da’ repede, până nu se supără şefu’”. Am luat-o şi am zburat în celălat corp de clădire. Bujorel lipsea însă de la datorie. Era plecat în delegaţie în străinătate şi venea abia peste o săptămână. Am aşteptat. M-a primit abia peste două săptămâni. I-am arătat foia şi l-am rugat frumos să mi-o semneze. A citit-o cu atenţie, înroşindu-se şi mai tare în obraji, după care a rupt-o nervos şi a aruncat-o pe jos: „Nu semnez nimic. Aici, la mine mori”! Am adunat încet bucăţile de hârtie de pe covor. Soarta m-a protejat din nou. Eram foarte calm. Nu am zis şi, mai ales, nu am făcut nimic. În afară de baschet, înot de când eram mic şi, ca orice copil din Brăila, am trecut şi pe la sala de box. Toate acestea lăsaseră urme pe muşchii mei. Bine că nu l-am pocnit, că luam puşcărie pe viaţă. Am ieşit încet din birou, fără măcar să trântesc uşa, cu transferul meu făcut ferfeniţă. Afară, pe hol, iar erau adunaţi câţiva vârstnici alergători, care m-au întâmpinat şi ei liniştiţi, că de data asta nu auziseră nici un urlet: „Gata, mă? Te-ai dat pe brazdă? Că nu l-am mai auzit pe şefu’ strigând”. Le-am răspuns la fel de clam: „Da! De data asta i-am băgat forja-n cur fără să-l doară.” Au dispărut iar în birouri. Eu am plecat înapoi la „Scânteia tineretului”. Angela m-a luat iar tare: „Mă, tu tot nu-ţi bagi minţile în cap? Unde tot umbli, că a întrebat şeful de tine de mai multe ori”. Când a văzut nota mea de transfer făcută bucăţi, s-a îngălbenit: „V-aţi îmbătat şi aţi stricat document oficial, tâmpiţilor. Cum îţi fac eu alta, acum?” I-am explicat ce se întâmplase. A tăcut lugubru. A intrat cu petecele de hârtie în birou la Marinache, de unde, cu toată uşa capitonată, am auzit foarte clar: „Cristoşii mamii lui de imbecil”! Nu ştiam dacă mă înjurase pe mine sau pe Bujorel. Doamna Angela a ieşit şi mi-a spus şoptit, închizând uşa capitonată: „Du-te mâine înapoi la Agerpres. La director”.

La ora opt, eram în uşa biroului lui Bujorel. Şeful de cabinet, un ponosit cu un nume imposibil, Ţuiu, era de o amabilitate suspectă: „Pofteşte, pofteşte, dragă. Tovarăşul director general te aşteaptă”. Nu mai eram: „Bă bagă-ţi minţile în cap şi nu te juca cu soarta ta. Nu mai alerga pe hol, că stresezi tovarăşii redactori.” Bujorel era şi el numai lapte şi miere. Ţinea în mână o hârtie asemănătoare cu cea pe care o adusesem eu cu o zi înainte. O notă de transfer. „Stimate tovarăşe Bălan. M-am gândit mai bine asupra solicitării dumneavoastră, am analizat-o cu maturitate şi deosebită atenţie şi am apreciat că aveţi dreptate. Agerpres este o insituţie de presă de importanţă deosebită. Ştiţi că noi dăm inclusiv materialele despre vizitele de lucru ale secretarului general al partidului. Asta implică o mare răspundere. Nu este bine să-ţi începi cariera aici, unde lucrurile cer o responsabilitate deosebită şi o conştiinţă pe măsură şi unde cea mai mică greşeală îţi poate încheia drumul în viaţă. Apreciind că sunteţi un element tânăr şi deosebit de promiţător pentru meseria de ziarist, am considerat că trebuie să mergeţi să vă forjaţi caracterul la ziarul tineretului. Unde să reflectaţi munca tinerilor noştri de azi. De aceea am fost de acord să vă semnez transferul în interesul serviciului”. Nu-mi venea să cred. Se rezolvase. „Permiteţi-mi ca cu această ocazie să vă urez succes deplin în îndeplinirea noilor sarcini care vă aşteaptă”. Mi-a întins mâna. Nu i-am strâns-o. Mi-am luat foaia şi am ieşit fără să salut. Afară, iar un grup de bătrânei-alergători, foarte curioşi. Era mai mult decât ciudat, două zile la rând, eu, în biroul lui Bujorel. Zâmbeau: „Gata? V-aţi înţeles?” „Da. I-am băgat forja în cur şi de data asta clar i-a plăcut. Nu l-aţi auzit oftând?” Iar au dispărut în birouri.

Ce se întâmplase de fapt, fără ca eu să ştiu. Emil Marinache era un individ uns cu toate alifiile. Avusese ştiinţa ca să lase să se creadă că jurnaliştii de la „Scânteia tineretului” sunt oarecum protejaţi de Nicu Ceauşescu, cu care de altfel era prieten. De aici şi libertatea mai mare de a scrie, faţă de alte publicaţii. Marinache îi transmisese lui Bujorel prin curier o nouă notă de transfer pe numele meu, dar îl şi sunase, spunându-i că tovarăşul Nicu se interesase de mine. De ce nu am semnătura în ziar. Repet, Nicu Ceauşescu nici nu avea habar că eu exist pe planetă. Prima oară l-am văzut pe viu în 1990, când relatam de la procesul de la Sibiu. Dar fără să ştie, mă ajutase să-l înving pe obtuzul rumen în obraji.

Pe 1 decembrie 1984 am început să lucrez, cu acte în regulă şi legitimaţie de presă la care mă uitam ca la icoană, în secţia „Morală – Reportaj” a cotidianului „Scânteia tineretului”.

După câteva zile am plecat pe teren, în Ardeal, împreună cu un alt mare jurnalist şi scriitor, Constantin Stan, cu care aveam să fac echipă de atunci şi de care, până a murit, m-a legat o prietenie adevărată. A fost acea iarnă cumplită din 1984-1985. Am prins, la Lechinţa, minus 38 de grade. Am şi scris o pagină de reportaj, intitulată: „O zi obişnuită la minus 38 de grade”. Pagină care a şi fost premiată. Desigur că am respectat tradiţia şi toţi banii din premiu i-am băut cu băieţii.

          

Aveam 24 de ani şi visul mi se împlinise.