M-am ajuns, sînt CINEVA!...

(Sezonul „turtelor cu julfă”) 

Traian SOCEA

"Baștulea"-  adică IO, pe la 5 ani de poreclă...
 vinovată...

În sîmbăta asta, ultima de dinaintea Ajunului Crăciunului - 2016,  „nevasta care stă la mine” m-a trimis premeditat la piață. Cea agroalimentară, din Piatra Neamț, la cale de vreo 20 de km de domițil. Pe vreo minus 7 grade, nu-i tocmai confortabil. Însă, mă conformez. E sezonul „turtelor cu julfă” (Pelincile Maicii Domnului), și am misiunea să cumpăr sămînță de cînepă. 

La intrarea în piață, mi-aduc aminte de vechiul prieten Gigi Luca. Deși e mai tînăr, el a ajuns înaintea mea CINEVA. Ne-am întîlnit, prin vară. Tot în piață. Nu ne mai văzusem demult, așa că, bucuros, îl întreb: „Ce mai faci, cum îți mai merge?”. Gigi, un bărbat fain, cu chelie avantajoasă, se uită triumfător la mine și-mi răspunde: „ M-am ajuns. Sînt CINEVA!” Îl știam descurcăreț tare, nu numai prin Văratecul natal. Făcea și desfăcea multe, cu succes, dar niciodată nu s-a arătat atît de lăudăros, el chiar fiind un ins modest, discret, decent... Mă vede descumpănit, așa că mă lămurește repede: „ Traiane, a venit timpul să m-ajung. Acasă, am rămas doar eu și nevasta. Ceilalți sînt prin zări străine, firește. Dimineață, nevastă-mea ordonă: << Cineva, după ce duce gunoiul, să meargă în piață și să cumpere dovlecei!>>. În casă, înafară de noi doi, nu mai era nimeni. Prin urmare, eu eram acel CINEVA. Așa că, iată-mă-s!”.  Îl felicit și-l asigur că și eu sînt pe cale de a fi CINEVA...

Așadar, pe altcareva nevasta-mi nu putea obliga a îndeplini asemenea misiune... Se-nţelege, doar pe mine, ajuns-CINEVA, stil Gigi Luca...Fireşte, cumpăr două pungi de sămînță de cînepă de cîte 1 kg, mai casc gura pe ici pe colo, apoi o zbughesc spre casă. Pe drum, în minte mi-au năvălit crîmpeie din minunata dumbravă a copilăriei. Aduceri-aminte despre păţaniile "fitoterapiei" cu  alior-laptele cîinelui("Euphorbia cyparissias") şi cînepă ("Cannabis sativa")...

  

„Terapia laptele cîinelui”...

Ei, ce vremuri ale inimitabilei mele copilării, petrecută în bună parte pe dealul Roznovanu, la puține azvărlituri de băț de casa părintească, pe malul drept al pîrîului Iapa. Pe lîngă huciul lui Arcip, se desfășurau vreo 10-15 hectare de imaș comunal. Acolo ajungeam în fiecare dimineață de vară, mînînd la pășunat cele două vaci ale familiei, laolaltă cu alţi vreo 10 copii ai satului, şi ei cu asemenea îndeletniciri. Aveam grijă ca vacile să nu urce pe platoul de pe deal, unde oamenii aveau ogoare cu popușoi, sau să nu sară gardul, în poama lui Arcip. Altfel, vitele-și vedeau de meseria lor, lăsîndu-ne timp de hîrjoană, de jocuri și de făcut, cu rîndul, scaldă în gîrla Iepii. 

Suveran asupra toată copchilaraia era Gicu lu’ Turtea, un vecin mai mare cu vreo 7-8 ani decît noi. Ei bine, cu autoritatea lui de Gicu, ne-a adunat pe noi, vreo 5-6 băieţi de 7-8 ani, pe marginea pîrăului cel mic, lat de vreo 2 metri și adînc de 5 metri, prin care se prăvălea apa de pe coama dealului, doar atunci cînd ploua torenţial. Mintenaş, ne-a ordonat să ne dăm nădragii jos, să scoatem „Dorobanţu” şi să ne pişăm hăt pe malul celălat, exact cum o făcea, şi chiar reuşea, el. Sigur, niciunul dintre noi nu avea debitul necesar şi, inevitabil, ne udam pe picioare. Ca să scăpăm de pedepse, mai ales de joardele aplicate sănătos, la fund, Gicu ne obliga să ne ungem cu mustul albicios-cleios al unei plante numită „ laptele cîinelui” sau "alior". Astfel, ne asigura el, o să ne crească Dorobanţu’ precît al lui şi, apoi, vom reuşi ce poate el.

Se înţelege ce dureri apăreau aproape instantaneu, apoi, pe seară, ce explicaţii trebuiau date mamei, văzîndu-mă cît de crăcănat mîn vacile înspre grajd.

Cannabis sativa, la murat...

Evident că, a doua zi, bascula tot umflată rămînea, că durerile nu treceau, iar Bădia Gicu, cum ne obliga să-i spunem, ne-a fost iar doftor. Ne-a dat să fumăm ţigări făcute de el, din frunze de cînepă, că ne trec durerile. Cînepă cultivată în orice bătătură, pe atunci. Cînepă pe care gospodinele, după ce o recoltau cu secera, o legau în snopuri, pe care, apoi, le așezau în apa zăgăzuită de vaduri construite din bolovani, la murat, vreme de vreo două săptămîni. Pe Gîrla Iepi’, în sezonul muratului cînepii, erau zeci de asemenea topitorii. De bună seamă, gîrla avea cam 4 metri lățime, iar adîncimea ajungea puțin peste oul piciorului. Deci, volumul de apă era unul modest. Astfel, atîta cînepăraie aflată la murat schimba compoziția apei, fapt care ameţea toţi chiticii, pe care îi prindeam cu mîna, mult mai uşor, pînă şi noi, ţîncii.

Inutil de spus că, după vreo 2-3 fumuri trase din țigara de frunze de cînepă a lui bădia Gicu, parcă  instantaneu, mi-am zărit Dorobanţu’ mărit de vreo 7 ori. Bine, instantaneele” au şi ele o... soartă.

 A urmat o stare de levitaţie, incontrolabilă. Pluteam loalaltă, toți supușii lui Gicu Turtea, și ne plăcea. Durerea, însă, revenea. Mama, firește, și-a dat seama de la ce mi se trage beteșugul. Bineînțeles că m-a tratat, spălîndu-mă cu ceai de nu știu care plante, numai de ea știute. Bineînțeles că  nu l-am pîrît pe bădia Gicu. Era doar afacerea noastră. Pe care, nu tare tîrziu, am impus-o și eu celor mai mici ca mine. Unii, puțini, sînt crăcănați și în ziua de astăzi...

Curioșii, evident, pot încerca „terapia laptele cîinelui”. Poate pe unii i-ar ajuta... 

Doar, „încercarea moarte n-are!”...