La București, în costum de „tablă”..

Traian SOCEA

Care-va-să-zică, eram chemați la examenul de triere a corespondenților, tinere speranțe în ale jurnalismului, la Bacău. La sediul ziarului „Steagul roșu”, susțineam o nouă probă, după „concursul” petrecut în județele din care proveneam. Eram mulți, cîteva zeci de aspiranți, din Neamț, Bacău și Vaslui. Intru voinicește la proba scrisă, alături de Relu Mereuță, romașcan la bază, și el corespondent la „Ceahlăul.  

În sala de examen, alături de conducerea ziarului, un domn profesor de la București, Nicolae Lupu, care chiar arăta a ZIARIST. Bărbat fain, dezinvolt printre apretații șefi de la „Steagul roșu”. Ce să scriem? Evident, reportaj. Tema, la liberă alegere. Văzîndu-ne încurcați, decide instantaneu: „Scrieți despre ce ați văzut în drumul vostru de acasă pînă aici, inclusiv în redacție!”. Și scriem, vreme de două ceasuri. După cîteva zile, Eugen Tureschi, secretarul general de redacție al ziarului „Ceahlăul”, îmi dă vestea: „Traiane, ai trecut și de Bacău. Pregătește-te pentru București!”

Evident, m-am pregătit la Română și Istorie, discipline la care, dacă treceam eliminatoriile, am fi dat „scrisul”.  La București, din Neamț, urma să merg împreună cu Relu Mereuță. Și el luase „Bacăul”. Am ajuns la București, deși redactorul șef al „Ceahlăului” nu mi-a dat hîrtia de recomandare. Securilă nu mă înghițea, am mai spus, din pricină că mă descoperise și încurajase Eugen Tureschi, al cărui discipol deja devenisem. Analfabetul Securilă ( Doamne, ș-am mai avut, apoi, „baftă” de asemenea monștri!...) nu-l suporta pe minunatul om și profesionist Eugen Tureschi.

 Totuși, am primit recomandarea de rigoare, grație lui Constantin Azoiței – corespondentul pentru județele Bacău și Neamț, de la România liberă, unde mai publicam din cînd în cînd. Astfel, mi-am construit dosarul pentru înscrierea la admitere, la Ziaristică.   

„Mercurialul aliniază prețurile...”

Admitere. La Facultate, mult popor. Peste 200 de candidați.  Mă țin de Relu Mereuță, romașcan fercheș, orășean neînhibat. Ajungem în amfiteatrul A 500.  Ni se dă cîte un carnet de documentare ștampilat, după care – supravegheați de cîte un profesor - sîntem îmbarcați în cîte un autocar și duși în anumite locuri din București, pentru a ne documenta și, apoi, scrie un reportaj. Alfabetul mă ajută, nimerind în același autocar cu Relu.

 Azimut, Piața Moghioroș. Aveam voie să ne învîrtim pe o rază de 100 de metri, suprafață din care să alegem cea mai expresivă, și reprezentativă, temă. Relu alege parcul. Eu mă-ndrept către piață. Survolez tarabele și chioșcurile, invadate de produsele începutului de vară. Mă uit la calitate și la prețurile afișate, apoi confrunt „mercurialul”.  Întreb în stînga, în dreapta. Dau peste un particular, mutat forțat, - cu tot cu familie, de chiabur ce era - de prin Banat, în apropiere de București, prin anii 1950. Se plînge că-i obligat să vîndă conform mercurialului, deși zarzavaturile sale-s mult mai bune decît cele de la stat.

 Notez asta în carnetul de documentare, după cum și alte văzute: curățenie, comportament, atmosferă. După două ore, sună îmbarcarea în autocare. Sîntem depuși tot în amfiteatrul A 500. Ni se dau 4 coli de hîrtie, ștampilate. Și sigilate, după ce ne scriem numele și prenumele, numărul carnetului de documentare. Asta, pentru a confrunta manuscrisul cu însemnările din documentare. Avem două ore la dispoziție. Am scris reportajul „Mercurialul aliniază prețurile, nicidecum calitatea!”  în cam o oră.  Am ieșit printre primii, nerăbdător s-ajung la cămin, să scap de costum și de cravată...

  Grăiește moldovenește, nu cu „limba pe bigudiuri”...

Plecasem la București, în ținută de stradă. În valiză, sigur, aveam și costumul. Era singurul din viața mea, făcut „la comandă”, de către un croitor de la cooperativa meșteșugărească „Avîntul” din Roznov( pînă prin 2004, comună), localitate aflată la o azvîrlitură de băț de natalul meu. Era dintr-un tergal gri, cu dungi verticale. Stătea țeapăn pe fizicul meu de 1,82 metri și 58 de kg. L-am îmbrăcat și la „scris”, deși alți combatanți purtau haine lejere. Eu, țăranul, mi-am pus și cravată, ca să impresionez examinatorii... „Scrisul” era principala probă de aptitudini, eliminatorie. Dacă o treceai, te așteptau următoarele: de cultură generală, de prezență și prestație Radio și TV, dicție, spontaneitate, improvizație, interpretare, telegenie etc..  După două zile, se anunță rezultatele la „scris”. Din peste 200 de candidați, rămînem vreo trei sferturi.

Ne înființăm la etajul VI. E iunie, iar zăpușeala parcă era și ea probă eliminatorie. Eu, în costum. Și cravată. În jur, fete și băieți cu buletin de oraș. Care mai de care mai țanțoș. Anume, ca să te intimideze. Stăteam stingher, într-un colț. Mă sufoc aproape, și mai dau drumul cravatei. Respir, totuși. Aproape-mi vine să plîng. Era pe la amiază. Pînă să vină rîndul literei „S” mai era de așteptat. Cel puțin 4-5 ore.  Deodată, lîngă mine simt prezența unui vlăjgan, de peste 2 metri. Dar și învelit cu vreo 80-90 de kile. M-a simțit moldovean. Mă întreabă:„ Da di undi iești, bai, pasarică?!” Îi răspund, iritat, crezînd că-i de prin Dorohoi: „De la Piatra Neamț, măi!”. Mă măsoară șmecherește, din cap pînă-n picioare și-napoi, și exclamă, arătîndu-mă celor din jur: 

„Uite, bă, sîrma în costum de tablă!”. Adevărat, costumul meu sta mai mult decît țeapăn pe mine. Mă mulțumesc, totuși, că nu m-a decretat și împăiat. Mă revolt și-mi dau seama că dolofanul nu-i moldovean. Urmează un schimb de propoziții, după care îmi întinde dreapta. Se recomandă: „Sînt Sorin Ovidiu Bălan și mi-aș dori să fim colegi. Baftă! Da nu-ți mai pune limba pe bigudiuri, că nici bucureștean n-o să fii, nici țăran n-o să rămîi! Prietene, grăiește frumos, moldovenește”...

Costumul de tablă, însă, mi-a purtat noroc, inspirat și de povețele lui Sorin. Mi-a venit rîndul, am ajuns în fața comisiei. Eu,  la masa populată cu fotografii, cu ziare, cu un microfon. Alături de masă, în dreapta jos, un monitor TV. Sînt întrebat de hermeneutică, apoi dacă știu ceva despre deriva continentelor. Știam cîte ceva. Mi se indică să deslușesc mesajul pozelor de pe masă. Trag una cu imagini dintr-un parc dendrologic, apoi alta, dintr-o sală de gimnastică. Articulez cuvinte, propoziții, chiar fraze. Sînt oprit, după care șeful comisiei mă-ndeamnă să apuc ziarul „Scînteia” și să citesc un pasaj din articolul „Cursa înarmării înfometează omenirea”. Rostesc titlul și prima frază. Sînt oprit. M-am pierdut. S-a dus dracului ziaristica mea. Îmi reintru în fire, auzind:„Tovarășe candidat, n-ai de gînd să-ți aranjezi ținuta?!...” Sînt năucit, de-a binelea.  Altă voce, ajutătoare: „Privește-te în monitor!”... Mă execut. Și văd că am uitat să-mi închei cămașa la gît și să strîng nodul cravatei. Dezastru: o parte a gulerului cămășii încălecase reverul vestonului. 

În monitor uitîndu-mă, în loc să bag gulerul răzleț la locul său, trag de cel corect așezat. N-am știut că în monitor te vezi invers. Încurcat, am pus bărbia în piept și m-am  aranjat gospodărește, cu obidă. Momentul, însă, i-a amuzat pe cei din comisie. Vreo trei din cei cinci membri chiar au rîs. La final, m-au pus să povestesc ceva din Ion Creangă. Mi-am amitit imediat de sfatul lui Sorin. Și, da, am povestit, cu limba mea lată, moldavă, cum se fură cireșele. În secolul XX, însă...

Depun mărturie: atunci, în acea clipă, am știut că voi trece eliminatoriile.

Așa a și fost. Însă, la scris, la materiile „Limba și literatura română” și ”Istoria României”, am intrat aproape jumătate din candidații înscriși inițial.

Aste două probe le-am susținut într-un alt amfiteatru, parcă A 250. Alături, de cei care lucrau deja în presă și care ar fi urmat facultatea la F.F.( fără fercevență). Între ei, nume sonore în presa vremii, inclusiv literară. Poetul Mircea Dinescu se detașa. Era trist, era îndurerat de moartea tragică a marelui său prieten, Marin Preda. Marele scriitor plecase la Domnul cu vreo lună de zile în urmă...

Într-un tîrziu, colegul și prietenul meu Ion Talpă mi-a comunicat rezultatul. Reușisem. Relu Mereuță, care mi-a rămas un prieten deosebit, din păcate, nu.

Așadar, născutul din deșeuri, al 11-lea copil la părinți, țăranul de la Calu Iapa luase admiterea la Ziaristică. În toamnă, Bucureștiul ...„mă aștepta”....