„BRIGADA MOBILĂ”

A APĂRUT ÎNTR-O JOI, DUPĂ-AMIAZĂ

(episodul I)

Sorin Ovidiu BĂLAN

Ideea emisiunii „Brigada mobilă” a apărut brusc, într-o joi după-amiază. Dar nu orice joi, ci una care avea să se dovedească mai apoi a fi una foarte specială. Deocamdată însă, era o simplă joi, când eram foarte abătut şi mai ales dezorientat. Totul a plecat de la un telefon. Şi nu un telefon oarecare, că tot suntem în lumea comunicării rapide, ci unul mobil. La vremea aceea, nu prea avea toată lumea un astfel de aparat. Erai considerat şmecher atunci când vorbeai din mers, direct de pe stradă, sub privirile invidioase ale celor care se căutau de o fisă pentru încă existentele telefoane publice de culoare portocalie. Erau unii care îşi cumpărau doar carcasa unui telefon mobil, goală pe dinăuntru, şi, atunci când voiau să epateze, îl scoteau din buzunar şi se făceau că vorbesc. Unii dintre ei improvizau destul de bine. Chiar aveai impresia că discută cu cineva. În joia aceea eram în cârciumă, la „Pescarul”, locul unde de regulă ne strângeam cei din redacţia cotidianului „Ziua” după ce teminam treaba, sau aşteptam să se tragă ediţia a doua. De dimineaţă începusem cu votcă. Acum mă stingeam cu vin. Telefonul, abandonat pe masă, nu mă interesa. Nu voiam să discut cu nimeni. Soarta însă, care nu ţine deloc seama de dorinţele noastre, m-a împins ca să-mi cadă ochii pe ecranul minuscul, care tocmai se lumina intermitent, semn că mă apelează cineva. Aceeaşi soartă m-a şi împins să răspund, tocmai la acel apel. Singurul dintre foartele multe pierdute, pierdute voit,  pentru că îmi era lehamite să ascult şi silă să explic. Ce să le fi spus celor care sunau? Ce să răspund la întrebările lor idioate de felul: „Ce s-a întâmplat?” sau „Cum a fost posibil?”, deşi ştiau foarte bine şi ce se întâmplase, şi cum fusese posibil. Nici nu voiam să răspund politicos la încurajările, la fel de idioate: „Lasă, nu se sfârşeşte lumea” sau „Sunt sigur că vei reveni”.

Carafele lui Nea Ghimiș

Eram prea aburit de la vodca de deschidere şi de la carafele reci, albe şi seci ale lui nea Ghimiş, patronul localului, ca să înţeleg ce scrie pe ecranul aparatului care pulsa luminos şi să pricep cine mă apelează. Am şi răspuns mecanic: „Da!” Am recunoscut imediat vocea bonomă, baritonală, a lui Vladi Tomescu, unul dintre cei mai importanţi avocaţi ai Bucureştiului de la vremea aceea. Era un  tip care cântărea mai mult de 160 de kilograme, un gurmand de mare clasă, a cărui soţie gătea excepţional, tot felul de fiţe, de la vânat, la peşte. Din când în când ne întâlneam la vila lui de vacanţă de la Breaza, unde se desfăşurau veritabile orgii gastronomice. Nici eu nu mă dau deloc în lături de la o mâncare bună. Ba chiar sunt în stare să înghit cantităţi impresionante. La prietenul meu, avocatul, trebuia întotdeauna să halim tot, obligatoriu, pentru că soţia lui era foarte fericită atunci când noi, musafirii, goleam farfuriile şi îi lăudam preparatele. Trebuia să băgăm zdravăn în noi, ca să bucurăm gazda. Când mi-am dat seama că este Vladi, m-am şi gândit că, de mâine, începe festinul la Breaza. Era joi seara, iar vinerea obişnuia să plece la casa de vacanţă din staţiunea cu cel mai curat aer din România. Aer pe care noi îl poluam din belşug cu fumul de la grătar şi cu cel al ţigărilor ori al trabucelor. În oalele soţiei, precis se petrecuse ceva important. În afară de a fi gurmand, prietenul meu, avocatul, era şi un mare bancagiu. Convorbirile telefonice ale noastre se desfăşurau după un ritual: întotdeauna începeau cu câte un banc pe care mi-l spunea el, după ce rostea replica standard: „Îl ştii pe ăsta”? Câteodată eram ocupat, nu puteam vorbi prea mult, îl rugam să încheie mai repede. El era însă un tip pentru care timpul nu mai avea valoare: „Ascultă-mă, nu mă pune să fiu scurt, că doar nu am sunat la urgenţă”.

„Grasule, pe tine te-a sunat Noe?...”

Acum, cu telefonul la ureche, aşteptam bancul şi clasica replică de introducere, în loc de salut. Zice:

- P-ăsta precis nu-l ştii, că l-am aflat azi dimineaţă la tribunal. Auzi, cică crocodilul se întâlneşte cu dinozaurul şi-l întreabă: „Grasule, pe tine te-a sunat Noe? Nu – răspunde dinozaurul. Nasol – încheie crocodilul”! După care a slobozit o cascadă de râs. Ei, ce zici? Nu-i aşa că nu-l ştiai? Stai să-ţi mai zic unul tare, auzit tot de dimineaţă. Cică la întâlnirea de patruzeci de ani de la terminarea liceului, trei foşti prieteni, o fată şi doi băieţi, s-au strâns la o masă. Fata era căsătorită cu unul dintre ei. Iubire veche, din liceu, care durase până acum. Din când în când, soţul i se adresa soţiei: „Dragostea mea, dă-mi te rog şi mie sarea mai aproape”, „Frumoasa mea, poţi să-mi dai un şerveţel?”, „Sufletul meu, ai sunat acasă?” La un moment dat, soţia pleacă la toaletă, iar bunul lor prieten se miră admirativ: „Incredibil, după atâţia ani, să vorbeşti aşa cu ea?” „Stai – zice soţul. Nu-i ce crezi. Am uitat cum o cheamă”! A râs din nou. Auzi, după ce i l-am spus nevesti-mi, mi-a lipit pe birou o hârtie pe care a scris mare numele ei… Dar nu pentru asta te-am sunat.

Eram sigur că nu doar pentru banc. Trebuia să mai fie şi festinul. A doua zi, aşa cum am spus, începea week-end-ul şi, cel mai probabil, Anton Niculescu, un alt prieten bun de-al nostru, un artist excepţional, unul dintre cei mai mari violoncelişti ai lumii, mare vânător, venise acasă, la Braşov din peregrinările sale pe glob, pe unde avea concerte. Fusese la vânătoare şi făcuse rost de materie primă pentru minunile pe care să le gătească soţia lui Vladi. Pe scurt, puteam pune pariu că urma o invitaţie pentru a doua zi, la Breaza. Bine că nu am avut cu cine paria, că pierdeam. Probabil că Anton venise în ţară, probabil că şi fusese la vânătoare. Dar subiectul pentru care mă sunase Vladi era cu totul altul. Vocea îi devenise gravă. Era vocea lui de tribunal:

- Sorine, îl ştii pe ăla de a evadat de sub escortă? L-au dat pe toate televizoarele. Cu el încep de două zile jurnalele de ştiri. Mare bandit, extrem de periculos, înarmat până în dinţi şi gata să radă pe oricine îi iese în cale.

- Sincer, nu…

- Cum dracu, mă, nu-l ştii? Voi nu aţi scris de el? Nu pot să cred că aţi ratat subiectul ăsta.

Îmi părea rău că mă făcusem de băcănie, chiar dacă în faţa unui bun prieten, care în nici un caz nu ar fi râs de mine şi cu atât mai puţin ar fi împrăştiat vorba. Uimirea lui avea însă un temei. Cum să nu ştiu despre subiectul principal al acelor zile, tocmai eu, care gestionam la „Ziua” publicarea tuturor nenorocirilor care se petreceau în ţara asta.

Adevărul însă era că telefonul lui Vladi picase într-un moment foarte delicat din existenţa mea.

„Te-am văzut şi m-am îndrăgostit / Iar timpul în loc parcă s-a oprit”. 

Pentru prima oară în viaţă, în acea dimineaţă mă trezisem descumpănit. Și asta din cauza unor… zile. Da. A unor zile în plus, care apăruseră fără rost, aşa, pe neaşteptate. Aveam puţin peste treizeci şi cinci de ani şi pentru prima oară în viaţă, aveam nişte zile cu care nu ştiam ce să fac. Erau ca un rest la cumpărăturile din supermarket. Prea puţine ca să le adun de pe tejghea şi să le bag în buzunar fără să fiu considerat un zgârcit, dar prea multe, totuşi, pentru a le lăsa bacşiş casieriţei. Iar de împărţit între mine şi ea, nu aveam cum. Nicio variantă nu mă scotea din încurcătură.  Dacă la împărţeală îi dădeam ei prea puţine din zilele acelea nedefinite, eram chitros. Dacă îi dădeam prea multe, riscam să fiu asemuit cu parveniţii tranziţiei, cei care lasă la cârciumă bacşiş mai mult decât face nota de plată. În plus, habar nu aveam cât de multe ar fi urmat să fie acele zile în plus, aşa că nu aveam cum să fac o împărţeală corectă. O soluţie ar fi existat poate. Să nu împărţim acele zile ca pe un rest la cumpărături, ci să le transformăm într-un cadou. Cadou care să aparţină,  deopotrivă, amândurora. Să le petrecem împreună, spre exemplu. Era o posibilitate care mi-a trecut prin cap, ca o fulgerare. Să petrec acele zile cu o fată frumoasă. La munte, la mare, oriunde. Nu mai avusesem concediu de ani buni. Nu am fost niciodată adeptul relaţiilor întâmplătoare,  a sexului sportiv, a împerecherii pur şi simplu, poate şi din cauză că sub platoşa de om dur, mereu am tânjit nemărturisit după o mare iubire. De fiecare dată când am fost cu o fată, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, am iubit ceva la ea: chipul, părul, zâmbetul, trupul, vocea, mersul, parfumul ei şi, de ce nu, atunci când era cazul, inteligenţa. Niciodată însă nu le-am găsit pe toate la un loc, adunate într-o singură femeie. În plus, scorpionul care sunt, ca zodie, mai avea şi pretenţia ca ele să mă iubească pe de-a-ntregul, necondiţionat, cu multele defecte şi puţinele calităţi pe care le am. Mai ales cu defectele, între care gelozia era cel mai crunt. Poate că acum venise vremea să o dau dracu’ de iubire şi să încerc şi altceva. De câteva săptămâni, era o nebună pe care cine ştie în ce împrejurare o cunoscusem, dar nu mai ţineam minte nici cum o cheamă, nici cum arată şi care-mi tot dădea mesaje pe telefon, habar nu aveam de unde aflase numărul, poate i-l dădusem chiar eu, spunându-mi că suntem suflete pereche. Ei bine, suflete sigur nu, dar trupuri pereche puteam fi pentru câteva zile. Am fost la un pas să încerc să-i identific numărul în memoria telefonului. M-a oprit doar gândul că s-ar putea să fie nebună cu adevărat, pentru că, în sms-uri, în afară de suflete pereche, mai vorbea şi despre astrologie, karma, destin predestinat, ezoterism, blesteme, descântece şi altele asemenea. Mai adăuga la sms şi câte o poezie creaţie proprie, cu versuri care sunau cam aşa: „Te-am văzut şi m-am îndrăgostit / Iar timpul în loc parcă s-a oprit”.  Dacă era cu adevărat convinsă că şi-a găsit fericirea cu mine şi nu mai scăpam de ea? Să-mi chinui viaţa cu poezii cu rime tâmpite? Două cuvinte:” es clus”, vorba bunului meu prieten şi coleg, scriitorul Constantin Stan. Apoi, printre aburii de la vinul lui nea Ghimiş, care, cârciumar vechi, s-a prins imediat că este ceva în neregulă cu mine şi tot trimitea ospătarul să schimbe carafa goală cu una plină, fără să mă mai întrebe dacă mai doresc să beau, mi-a venit în minte o altă întâmplare. Cu ceva timp în urmă, un prieten, Şerban, doctor vestit altminteri, care avea acea mare calitate de a nu te bate la cap cu prostiile mărunte cu care te sâcâie cea mai mare parte a medicilor: „Te-ai îngrăşat”, „Încearcă să mai slăbeşti”, „Răreşte ţigările”, „Să vii să-ţi fac analizele”, dispăruse fără de veste mai bine de o săptămână din Bucureşti. Ne-a povestit, prăpădindu-se de râs, când ne-am întâlnit la un șpriț, noi doi şi marele actor Şerban Ionescu, ce păţise: „M-am dus să-mi plătesc abonamentul la telefonul mobil, la o gheretă din asta de sticlă de pe stradă, din faţă de la „Unirea”. M-am uitat la fata de la birou. Bună rău de tot. A văzut imediat că îl aveam pe „te-aş f..te” în priviri. A zâmbit galeş. Atât mi-a trebuit. După ce am achitat, având grijă să mi se vadă cât mai bine interiorul portofelului, am întrebat-o direct: „Mergi la Monte Carlo?” Mai avea puţin şi ieşea direct prin vitrină. Nici nu ştiu dacă a mai încuiat uşa prăvăliei. Pe drum, l-am dat dracului de Monte Carlo. A fost bună şi Sinaia. Vis, frate. Sunt atât de idiot, că nici măcar nu am întrebat-o cum o cheamă”. Când a sfârşit, Şerban Ionescu a rostit foarte serios, fără să i se mişte nici un muşchi pe faţă: „Şi eu care credeam că drumul spre Monte Carlo trece pe la aeroport. Dar  acum văd că mai întâi trece prin vitrină”.

Poate că venise vremea să fac şi eu pe cineva să sară prin vitrină pentru mine.

Era însă o problemă. Dacă zilele cu care nu ştiam ce să fac deveneau multe, sau foarte multe? Petrecerea lui cu fata ieşită prin vitrină ar fi început să semene a căsătorie şi asta era, în două cuvinte, „es clus”.

Roșca Stănescu, ochișori de viezure...

        Ce se întâmplase, de fapt. Deruta aceasta cu zilele nefolositoare venise pe neaşteptate, într-o dimineaţă banală, din cauza unei întâmplări care era să se lase cu bătaie. Mă dusesem, ca de obicei, la muncă. Eram redactor-şef  la „Ziua” şi trebuia, ca de fiecare dată, să conduc şedinţa de sumar de dimineaţă. Urma să pun la cale, împreună cu unul dintre adjuncţi, o stratagemă. Eram privilegiaţi să-l avem în redacţie pe Radu Pascal, unul dintre cei mai mari jurnalişti de politică externă din toate timpurile din România. Aveam însă şi o problemă.  Radu, împins de motive numai de el ştiute, cam căzuse în patima băuturii. Dimineaţa, când era treaz, propunea la sumar nişte subiecte excepţionale. Ne lăsa efectiv cu gura căscată. Făcea nişte conexiuni incredibile între evenimente petrecute pe tot mapamondul, la mii de kilometri depărtare. Avea, nu ştiu de unde, mai multe informaţii decât SIE. Datorită lui, o vreme, ziarul „Ziua” a avut, de departe, cea mai bună pagină de politică externă din toată presa română. Doar că, după prânz, Radu era destul de tuflit ca să-şi mai aducă aminte de subiectele propuse dimineaţa, la sumar. Aşa că plănuisem să-l înregistrăm pe reportofon în şedinţă, pentru ca apoi să dăm unui om din secţia „Externe” să pună în pagină ideile şi informaţiile lui Radu. Astăzi, după dispariţia marelui ziarist, s-a înfiinţat un premiu care-i poartă numele: „Radu Pascal” şi care se decernează anual jurnalistului considerat de un juriu competent drept cel mai bun externist al anului respectiv.

Reporter de război, în Transnistria

Ca să folosesc o frază banală, când am ajuns la redacţie, „nimic nu prevestea furtuna”. Ba chiar îmi amintesc acum că era un început superb de mai şi tocmai fusese ziua fiului meu. Pe hol, până să ajung în birou, s-a declanşat stihia. Directorul ziarului, alt jurnalist excepţional, Sorin Roşca Stănescu, zis „Naşul”, cu care pe vremuri făcusem echipă inclusiv pe front, ca reporteri de război în Transnistria, m-a întâmpinat cu un zâmbet şiret. La început, nu am priceput ce spunea. Ceva cu o şpagă. Apoi am înţeles. Mă acuza că aş fi luat mită de la un cetăţean, om de afaceri parcă, ca să scot din ziar, sau măcar să ajustez, ancheta în care îl făceam praf. Mi s-a urcat sângele la cap. Pot fi acuzat de orice pe lumea asta şi multe dintre acuze pot fi adevărate. Dar niciodată, că am luat mită. Am scris în carieră sute, poate mii de anchete, despre oameni sus-puşi. Mi-am riscat inclusiv viaţa, dar nicicând, niciodată, nu am luat de la cineva un capăt de aţă sau un vârf de ac. Deşi, vă asigur, mi s-au oferit lucruri la care nici nu vă gândiţi. De la haine de firmă sau încălțăminte pe viață, până la foarte mulţi bani, vile sau maşini de lux. Asemenea acuze mă scot din minţi. Am crezut, iniţial, că nu am înţeles exact ce spune Roşca. Mai ales că urechile deja îmi vâjâiau cumplit, de nervi. Mi-a repetat. Atunci, am vrut să-l pocnesc. Eu am doi metri înălţime şi o sută de kilograme. Am crescut la Brăila într-un cartier unde mardeiaşii se tăiau cu cuţitele în loc de bună ziua şi unde visul oricărui copil era să ajungă boxer, ca fraţii Cuţov sau Costică Dafinoiu. Roşca, pentru cei care nu-l ştiu, este un individ mai degrabă mărunt, cu ochi de viezure, mare fitilist, dar, trebuie să recunosc încă o dată, un excepţional jurnalist şi un om foarte inteligent. Bine că am reuşit să mă stăpânesc, că păgubeam presa românească de o stea. Am urlat însă înjurături cumplite, de toţi sfinţii şi dumnezeii. Şi am plecat. Pe scări - asta mi-au spus mai târziu colegii - am mai urlat o dată nişte înjurături, pe care nu le pot reproduce aici. Le-am exersat tot în cartier, în Radu Negru, la Brăila, şi ele se referă nu numai la mamă şi la tată, ci şi la toată familia celui apostrofat, precum şi la toate cele sfinte, nu numai la Dumnezeu sau Iisus. În faţa intrării în redacţie era Aurică, şoferul meu, uimit şi el să audă potopul de înjurături. Mi s-a părut chiar că era şi un pic speriat, deşi avusese ocazia să mă vadă în diferite stadii de nervozitate sau de matoleală, când nu vorbeam chiar ca în Aula Academiei. A schiţat un fel de poziţie militărească de drepţi şi m-a întrebat stins: „Şefu’, unde mergem?”

„Demisia” de de la ZIUA

        Bună întrebare. Chiar! Plecasem din redacţie. Deşi nu o scrisesem, îmi parafasem practic demisia cu acest gest, dar mai ales cu potopul de înjurături. Unde voiam însă să merg? Brusc, mi-am amintit de arhiva cu documente şi documentare, pe baza cărora scrisesem anchetele şi care rămăsese sus, în biroul meu. În multele procese pe care le-am avut de-a lungul anilor, în urma materialelor publicate, documentele din ea m-au scos întotdeauna din necaz. Niciodată, nu am pierdut niciun proces. Eram încă foarte nervos, urechile încă îmi vâjâiau, dar începusem să fiu lucid: „Uite cheia de la fişetul din biroul meu. Te duci şi încarci toate dosarele de acolo în maşină. Nu pui mâna pe ele decât tu. Nu laşi pe nimeni altcineva, că vă ucid pe toţi.” Ca să fiu mai convingător, i-am arătat umflătura hainei sub braţul stâng, unde aveam pistolul.

        De astă dată, Aurică a devenise chiar un soldat devotat. A salutat milităreşte, strigând: „Am înţeles!”.

        După aceea, nu m-a mai interesat nimic.

(Va urma)