Crăciun fără zăpezile de odinioară, iară…

Traian SOCEA

 

Eu, în vremea Crăciunului 2006

„Nădușală” nu glumă, vorba dragei noastre vecine, tanti Maricica lui bădia Costică Bofan, pe minus 4 grade, încătră ceasurile amiezii, în teritoriile mele natale, acoperite ici-colo de cîte o pată albă de zăpadă pitită de razele soarelui, desenată hîd, ca o replică la  inefabilele „zăpezi de altădată”, din iernile naturale de acum jumate de veac, din vremurile copilăriei mele neasemuit de frumoasă. La intarea în comună, în parohia Piatra Șomului, îl zăresc pe părintele Gheorghe, însoțit de veșnicul său dascăl, ieșind stingher din ograda lui văru-miu Vasilică Socea. 

Calcă sănătos, ca în Bucovina de unde se trage, cu pas ferm, ca și cînd ar urca Dealulul Bogoslovului înspre stîna sa pastorală, de pe muntele Gorganu. Un munte e și părintele, voinic adică, și degrabă necruțătoriu cu cei ce nu se-mpacă deloc cu rînduielile bisericii sau, cum se zice acum, nu-i respectă standardele.

Țîrcovnicul, cu multe kile sub „ecartamentul” popii, păstrează distanța, religios, și o zbughește reglementar către următoarea poartă, dînd tonul la troparul Nașterii Domnului, pe care-l întărește baritonal părintele Gheorghe. Sînt deja în ogradă la Ilarie, gospodar de frunte al comunității. Nu zăbovesc, pleacă mai departe, casă după casă. Soarele rînjește nemilos, iar cei doi își fac meseria parcă trist. Adică, fără zumzetul creat, odinioară, de cetele de copii, pe post de antemergător al parohului ce aducea credincioșilor Marea Veste a Nașterii Domnului.

În parohia mea, a bisericii Luminiș, părintele Vasile Hanganu parcurge același ritual. Și, totuși, mai norocos, pe uliță auzindu-se „Ooo, Nihohooo1... În curte-mi intră 3 băitani de vreo 10 -12 ani, bine îmbrăcați, cu trăiști deja umplute pe un sfert, care - e clar - așteaptă răsplata pentru lucrarea lor. Fiecare primește de la gospodina casei tainul, apoi cată poarta către vecinul, mulțumesc și se pornesc iarăși la treaba lor. Părintele, așadar, ne vestește Întruparea Domnului și ne urează cele cuvenite de Sfintele Sărbători. Totdeauna, e o plăcere să-l asculți pe părintele Vasile. O încîntare anume te înstăpînește, văzîndu-l atît de dedicat parohiei, bisericii, neamului românesc. Și-acum e grăbit, însă 3 minute de dialog tot înfiripăm. Consimt că o anumită sminteală se tot insinuează perfid în lumea de azi, că fiecare ar trebui să facă, la locul său, mai mult pentru păstrarea obiceiurilor și datinilor strămoșești, creștinești. Pentru identitatea noastră, adică.

Chiralesa, Nihohooo!...

Mărturisesc că, stîrnit de mîhnirile părintelui Vasile, mă tenta să comit o scriere despre valorile nației noastre, iminența respectării și cultivării lor. Mă surprind, însă, năpădit de aducerile aminte ale copilăriei, asociate acestei premergeri a Crăciunului. Perioadă în care iarna era iarnă, cu belșug de zăpadă naturală, cu efervescență atotstăpînitoare. Cînd în ogrăzi, pe ulițele satului și pe dealurile din preajmă albul era de-o și pentru venșnicie, parcă. Cînd sătenii își rostuiau treburile gospodărești cu temeinicia priorităților. Cînd nevoi erau, dar nu atît de stringente, și stridente, ca astăzi. Cînd toată suflarea satului știa ce e frica de Dumnezeu, în respect față de vîrstnici, de preot, de învățător.

Nicicînd nu fu mai frumos...

Ei, iaca, așa așteptam sărbătorile de iarnă. Învățînd colinde, pregătind Steaua, Țăpucul sau Lucanul. Iar noi, copchilaraia „din cotună”, aveam voie să mergem cu „NIHOHO”, cu Ajunul adică, însoțindu-l pe părintele Mihai Cotfas, Dumnezeu să-l odihnească! Ce om minunat a mai fost. (Acasă la el, ajungeam mai rar. Mă primea în holul de la intrare, în care avea două fotolii și o masă, pe suprafața căreia așezase o coală de sticlă. Sub ea, avea articole de-ale mele, decupate din ziar. Mi le arăta, dovedindu-mi apreciere. Și prețuire. Pentru mine, copilul sărac, cel care l-am însoțit cu Ajunul pînă-nspre adolescență).
Părintele Mihai m-a făcut să deslușesc că de Dumnezeu nu trebuie să-ți fie frică. Dumnezeu înseamnă dragoste și iubire. De semeni, de reperele morale, de condiția umană. Înseamnă respect, prețuire, generozitate, solidaritate și altruism față de cel de lîngă tine. Iar cei care, în trufia lor, arată altă conduită, da, să aibă frică de Dumnezeu!...

Așadar, o ceată de vreo 20 și ceva de băieți deschideam pîrtie părintelui, ca să intre în curțile gospodarilor, strigînd din amîndoi rărunchii „Ooo, NIHOHOO!...”La șold, aveam trăiști îndemînoase, în care să încapă merindele pe care gazdele ni le oferau cu generozitate. Cel mai adesea primeam nuci, pe care, amuzate, gazdele le aruncau în zăpadă, în fața ușii, anume să ne repezim a le culege, claie peste grămadă, întreaga gașcă de umblăreți. Știam, bunăoară, că, la Cutare I, primeam mere, la Cutare II - alune, la Cutare III - colaci, marfă mai rară, tocmai pentru care bătălia devenea mai aprigă. Nu de puține ori, o luam de-a zburda înspre casa lui Cutare III, gîndind că ne primim delicatesele, ș-apoi, cu traista plină, înghețați de la picioare pînă-n vîrful capului, o puteam tăia spre casă, să ne pregătim pentru o altă „misiune”, colindatul...

Ieși, părinte, de-acolo/ Și te bagă dincolo!...

De cele mai multe ori, Cutare III, bunăoară, ne trimetea după părintele Mihai, care mai adăsta la un pahar de ceva, în casele unor anumiți gospodari. Unii chiar n-aveau fete de măritat, însă popa „pețea” el cîte un pahar, două, uitînd și de noi, înghețații din uliță, și de gospodarii care-l așteptau cu nerăbdare.

Prin urmare, ne întorceam la casa lui Cutare III, și urlam din răsputeri: „Chiralesa, Nihoho/ Ieși, părinte, de-acolo/Și te bagă dincolo!” - îndemnuri auzite de la cei mai mari decît noi și slobozite premeditat, înainte ca popa să se aghezmuiască și să n-apuce să ajungă la fiecare casă, în parte. Și s-a întîmplat ca noi  să începem colindatul, iar popa să nu sfîrșească umblatul decît pe înserat, tîrziu.

Umblam, care-va-să-zică, cîntînd „Trei păstori”, pînă pe la miezul nopții, oprindu-ne mai întîi pe la rude, care, de regulă, ne și primeau, și ne dădeau, pe lîngă colac, și un bănuț, cîteodată. Ne întorceam acasă, răpuși de oboseală și de frig, cu gîndul că, în prima zi de Crăciun, dis-de-dimineață, pornim din nou pe la casele oamenilor, cu Steaua.  Unii ne mai primeau, cei mai mulți, însă, nu, reproșîndu-ne că s-au săturat de noi, călcîndu-le bătătura și cu Ajunul, și cu Colinda, și cu Steaua, în doar 24 de ore.

În vremurile de azi, iată, e un eveniment să mai vezi copii umblînd cu Ajunul, cu Colinda sau cu Steaua. Cei de leatul meu știu că majoritatea covîrșitoare a celor care „săvîrșeam călătoriile” sezonului sărbătorilor de iarnă eram sărmani. Însă, era prilejul de cîștiga un bănuț, de a căpăta delicatese pe care mulți nu le aveam acasă, și nu ne era rușine. Rușine n-au nici unii copii de astăzi, care-și fac ajunul și veacul cerșind agresiv, prin parcări, la moluri și prin alte intersecții.

În vremurile de astăzi, ziceam, în puține locuri se mai păstrează și cultivă anumite tradiții, obiceiuri strămoșești.

De aceea zic, e un privilegiu să vezi, mai ales, copii și tineri cărora nu le e rușine să umble cu Ajunul, Colindatul, Steaua Țăpucul sau Capra..

De bună seamă, văzîndu-i, te năpădesc amintirile vremurilor de demult, ale zăpezilor de odinioară...