Întîia-mi scriere de student la Ziaristică

Traian SOCEA

Începem anul universitar, la 1 octombrie. Cei 20 de studenți din anul I, repartizați în două grupe de cîte 10. Eu, în grupa a II-a. Îndrumător, profesorul Dumitru Titus Popa, scriitor, fost gazetar la secția externă a Scânteii. Între 1992 și 1996, a îndeplinit și funcția de președinte-director general al Televiziunii Române. S-a dus la Domnul, în urmă cu puțini ani. 
Un ardelean cît muntele, Dumnezeu să-l odihnească! Ne era și profesor de „ Teoria și practica presei”.  Șase ore pe săptămînă. Cîte două: luni, miercuri și vineri. Am început cu INFORMAȚIA, temelia oricărui gen gazetăresc. Deci, deslușeam regula celor „ cinci W”(și al șaselea, cînd e cazul): cine, ce, unde, cînd, cum( de ce?). Apoi, sîntem trimiși pe teren, după evenimente. În baza documentării, în cămin redactam știrea pe care, dactilografiată, o prezentam la seminarii, la dezbaterea critică.

 Avansăm, și ajungem la un alt gen gazetăresc: reportajul. Evident, mai bine documentat. Și elaborat.

Plecăm iarăși în teren. E spre sfîrșitul lui noiembrie. Fiecare, la alegere.

Singurul țăran student la Ziaristică ce eram mai fusese în București de vreo 3 ori, înainte de examenul de admitere. De fiecare dată, însoțit de cineva, cunoscător al Capitalei.

Așadar, cel mai simplu era să iau troleul 90, din fața facultății, și s-ajung la Universitate, la Ceas. M-am foit ceva vreme prin zonă. De la un timp, m-am proțăpit ca un popîndău la vreo 10 metri de Ceas. Realizasem că are valoare de reper. Prea mulți oameni se întîlneau acolo. M-au frapat tinerii, băieți și fete. Încercați să observați și dvs, așa cum am făcut-o eu, trăirile celor care se întîlnesc într-un asemenea loc,  parcă înadins ales de Dumnezeu.

Profesorul Dumitru Titus Popa a decretat că scrierea mea nu-i reportaj. „Băi, Sîrmă, ai comis o scriere, un fel de plăcintă poale-n brîu, de-a voastră”.  Dulceaga mea povestioară, citită critic de profesor, a plăcut colegilor, totuși. Apoi, am aflat că și profesorului, din moment ce le-a arătat „opera” mea și altor profesori din facultate. Inclusiv decanului Nestor Ignat. Ce intelectual a mai fost, am văzut pe atunci; ce personalitate controversată a rămas, se vede...

Iată povestirea care m-a remarcat, și afirmat ca o speranță, în facultate, la vreo două luni de la începerea anului I. (Manuscrisul, în facsimil)

Trandafirii ucigași

Troleibuzul 90 înaintează greu. Brațele sale cad din alunecarea lor pe rețeaua electrică des și chinuitor. Motorul scîncește neputincios și se oprește. Șoferul coboară de fiecare dată și, cu îndemînare, trage de frînghii, conectîndu-l la rețea. Genu își privește ceasul. Pînă la Universitate mai e drum. Va întîrzia 20 de minute. Laura îl va aștepta?!. Lîngă Ceas, obișnuitul lor loc de întîlnire, Laura, absentă la tot ce se petrece în jurul ei, așteaptă cu ochii în pămînt.

-       Sărut mîna, am întîrziat, n-am vrut!...

Ea își ridică înspre el capul și murmură mai mult pentru sine:

-       ITBul e de vină...

Genu se făcu a nu auzi aluzia și declamă ca un actor de circumstanță:

-       Și totuși, ai venit. Mai mult, mai și așteptat atît...

Laura se uită la ceas. Privirea i se îndulci și îl fixă pe Genu. O expresie de neputință și stînjeneală se instală pe chipul lui Genu.

-       Mergem spre Cișmigiu?, rosti Genu această întrebare-propunere.

-       Laura nu răspunse. Aprobă printr-un semn abia perceptibil al capului și porniră în direcția sugerată. În drum, intrară într-o cofetărie. O savarină, o frucola. Ieșiră.

O femeie cu brațele încărcate cu flori se opri în fața lor. Îi întinse un buchet de trandafiri, spunîndu-i:

- Pentru domnișoara, mînca-ți-aș! Să-ți trăiască, că-i frumoasă franțuzoiaca!...

Trezit cu buchetul în mîini, Genu scoase cei 10 lei pe care-i mai avea în buzunar, și-i întinse florăresei.

-       N-ajunge, pupa-ți-aș gengiile dă prenț! E dă cinșpe...

Însă nu mai așteptă restul de bani. Se desprinse de lîngă ei, ieși în stradă, încercînd să ajungă pe partea cealaltă. Se uită din cînd în cînd în urma-i, temător și nesigură...

Țipete, zgomot de frîne, urlet de claxoane, îmbulzeală... Florăreasa era prăbușită lîngă botul unei mașini, nefiresc. Florile din brațe-i zăceau într-o baltă de sînge. Murise. Ochii îi erau îndreptați spre locul de unde-și începuse goana. Peste puțin timp, cei doi, Laura și Genu, semnau o declarație în care menționau numele, prenumele, adresa, ocupația. Subliniau că accidentata le oferise flori și, de asemenea, prețul cerut. Milițianul le spuse că sînt liberi și le mulțumi.

Se apropiară de locul accidentului. Victima era acoperită cu un cearșaf. Aruncară buchetul de trandafiri pe albul cearșafului și se depărtară.

Pe Genu îl apucă frigul. Ochii Laurei se scăldau într-o apă tristă. O expresie tulbure i se așeză ca un lințoliu pe chip. Tăceau...

Din acea zi, 23 noiembrie 1980, coșmarul lor renaște chinuitor de fiecare dată cînd întîlnesc florărese de ocazie.

Genu și Laura le ocolesc, se feresc să le privească. Pe ele și florile lor. Și totuși, pe retine, le apare imaginea cu care a-nceput coșmarul lor: Un braț de flori, într-o baltă de sînge.

A spus cineva că florile nu fac, la rîndul lor, victime?!...