În loc de contrabasist, am ajuns ziarist…

Traian SOCEA

Erau vremurile acelea, de demult, sănătoase și frumoase, pe cînd eu, ultimul născut, ”din deșeuri”, așa cum mă declarase al doilea frate mai mare, Ion, pentru că, din 11 copii cîți născuse mama, 9 mai eram în viață, mă obrăzniceam cu poezii pe la revistele ”Luminița” și, respectiv, ”Cutezătorii”. Cîntam și duios ”Ciobănaș de la miori” sau ”Frunzuliță de dudău, am ajuns și eu flăcău!” , ale căror versuri purtau ”amprenta mea creativă”,
pe la serbările școlare ori la ”Dialog pe aceeași scenă”, concursuri-spectacol dintre școli sau dintre comunele apropiate. Ajunsesem un fel de vedetă, primii ”fani” fiindu-mi, firește,  Aristița(mama) și Ion(tata), oameni care, cu 4 și, respectiv, 5 clase, erau socotiți, la 50 de ani trecuți cîți aveau, oameni cu carte în acele timpuri. Normal, născutul din deșeuri Traian, împreună cu Lucica, fiica fratelui meu cel mai mare, Costică, care, prin urmare, îmi era și nepoată, și mai mare ca mine cu un an, și ea ”artista poporului” din comuna natală, am ajuns de mînuțe la Școala de Muzică și Arte Plastice din Piatra Neamț, condusă de excelentul profesor Theodor Macarie. La examen, nepoata mea Lucica, care intra în clasa a VI-a,  a fost dată la oboi, la profesorul Galanton. Eu, pe care neamurile mă porecleau Baștulea, din pricină că, fiind Prîslea, mama-mi îndesa mai multă proteină în fizic, ca s-ajung odată flăcău, am  fost ales de profesorul Comaștoc pentru contrabas, instrument care putea fi mînuit numai de un talan, ca mine. Prin urmare, am început clasa a V-a, în gazdă la doamna Melinte, pe strada Maiakovski. (Cît de de ispravă am fost la Școala de muzică, la Școala generală nr. 5, condusă de prof. Maria Băltog, și la doamna Melinte - gazda, veți afla dintr-o altă poveste).

Meseria, brățară de aur…

La Liceul de Muzică de la Bacău n-am ajuns, n-a vrut destinul. M-am îndreptat  către o școală de meserii, electrician, pentru că totul era gratis… După 3 ani, am fost repartizat la Azochim Săvinești, laboratorul PRAM( Protecții, Relee, Aparate de Măsură). Minunați oameni acolo: meșterii Nazarie și Lupu, inginerii Cociorvă și Imbrea, șefii de echipă Mihai Iurea și Ion Ursu, consăteanul și prietenul Petrică Ailenii,  și mulți alții, de la care am învățat destule lucruri frumoase, și  profesional, și de viață. Cu examen sănătos, în toamna lui 1972, am intrat la Liceul din Roznov, la seral, inspirat de Petrică. În ”74 și ”75, am făcut armata, la Brigada de Grăniceri Iași, după care am revenit la școală, pe care am terminat-o în 1978. Au fost 5 ani de liceu, în care ghesul scrisului nu m-a cruțat, mai cu seamă că liceul avea revista ”Năzuințe”, la care profesorii ne îndemnau să scriem. Tot în astă vreme, am început să comit diferite reportăjele, pe care le trimiteam în plic la ziarul județean ”Ceahlăul”, apoi la ”România liberă”.

Eugen Tureschi, norocul și mentorul

În ziar, însă, apărea cam un sfert din textele trimise, fapt care mă descumpănea nevoie mare. Cum la București era greu de ajuns, m-am înființat la redacția din Piatra Neamț cu un teanc de manuscrise: poezii și reportaje cu pretenții. M-a primt secretarul general de redacție Eugen Tureschi, și a fost norocul meu. Cel care a fost Eugen Tureschi s-a stins prematur, nedrept, într-un accident de circulație în 1988, întorcîndu-se dintr-o documentare, trimis de revista ”Flacăra”, la care-l angajase Adrian Păunescu, după ce a fost dat afară de la ziarul ”Ceahlăul”. Sfîrșitul tragic al lui Eugen Tureschi are ca autori politica de cadre din regimul comunist și, mai ales, pe activiștii analfabeți trimiși de PCR ca șefi în presă, și nu numai. Norocul meu, așadar, a fost că m-a primit un om de o cultură aparte, un gazetar și un publicist de excepție, ”un bărbat și frumos, și deștept, și generos!”, cum îl aprecia toată lumea. M-a ajutat să fac primii pași în gazetărie, mai ales prin simplu fapt că m-a făcut să înțeleg că nu literatura-i de mine, cum, bunăoară, și mi l-a și dat exemplu, e pentru tînărul poet Adrian Alui Gheorghe. Așa fost și este, timpul confirmînd aprecierile lui Florin, așa cum îl apelau familia și apropiații.  

Corespondent navetist

              

Bineînțeles că, îndrumat de Florin, am început să scriu reportaje cu realizările oamenilor muncii de la Combinatul Azochim, din comuna natală, din alte locuri pe unde mă preumbla viața, așteptînd cu sufletul la gură apariția ziarului, că să-mi văd ”opirili”. Constantin Azoiței, corespondent al ”României libere” pentru județele Bacău(unde și locuia) și Neamț, m-a luat și el în grijă, în sensul că scrierile trebuia să le trimit lui și nicidecum direct, la București. Evoluam, chipurile, frumos, începusem a-l copia pe Eugen Tureschi, pe capul căruia stăteam cel puțin de  două ori pe săptămînă, făcînd naveta Piatra Neamț - Piatra Șoimului (comuna mea natală – cam 40 de km dus-întors, dintre care vreo 10 km mergeam pe jos, la autobuz, la Roznov).  Pe capul lui, în redacție și în tipografie (ce oameni minunați erau unii!...), după-amiezile, serile și nopțile, cînd ziarul intra în lucru, cucerit de repezeala cu care redactorii băteau la mașina de scris, uimit de cum se desfășurau serviciile de ”corectură” și de ”cap limpede”, de mișcarea șpalturilor, de magica mașinărie – linotipul – care topea plumbul și-l așeza în litere și cifre parcă mistic, impresionat de măiestria cu care paginatorul Petrică Mechea citea floarea literelor așezate invers, straniu pentru unul ca mine, în rama de paginare. Nu mai zic cît de impresionat eram în laboratorul foto, acolo unde maistrul Popică scotea din pozele fotoreporterului Theodor Radu niște zincuri de-o acuratețe anume, ca să n-aibă cenzura ce obiecta și sancționa. Apoi, urma calandrul și, la final, gura rotativei, unde ”capul limpede” și secretarul de redacție examinau paginile ziarului, titlurile, pozele, grafica în ansamblul ei, și dădeau ”BT”, bunul de tipar, pe exemplarul de control, după inerentele îndreptări și reglări ale utilajului. Aste operațiuni se încheiau pe la 4-5 dimineața, grăbiți de cei de la Difuzare, care așteptau să încarce pachetele cu ziare și să le ducă la chioșcurile din rețea. Da, s-a întîrziat de multe ori, dincolo de 4-5 ceasuri ale dimineții, din cauza redactorului șef, care trebuia să găsească el, acolo, o frază, un text ce nu sunau pe acordurile indicățiilor de partid. Da, se dădea sumarul peste cap, de către vigilenții de la secția de propagandă, deși unii erau oameni cu carte. Și, da, se întîrzia mai ales din pricina cenzurii, care întorcea ziarul pentru că Tovarășul și/sau Tovarășa au comis o ispravă de ultimă oră, fapt neprevăzut nici de către cei de secția de Propagandă a CC al PCR, cu care cenzura județului comunica permanent. Nu mi-a trebuit multă vreme să înțeleg ”aste capricii”, grație, mai ales, celor care înjurau vîrtos, fără reținere, chiar dacă în tipografie, în misiune, se aflau constant ”informaticieni” de toate rangurile. Maistrul Ion Rotaru, care mai apoi a devenit directorul Tipografiei și avea”sînge în instalație” încă de pe atunci, îi știa pe toți și, persiflîndu-i pe unii, te îndemna la precauție. Pișicher Nea Ion, care, deși foarte tînăr, parcă le știa pe toate. Avea ”cusurul” de a aprecia oamenii, mai întotdeauna pe cei de caracter, pe care și i-a făcut, și i-au și rămas, prieteni. Între care, sînt onorat să mă aflu, și după peste 35 de ani.

Redactorul șef, securist analfabet

N-am avut ”norocul” să mă aprecieze un anume redactor șef, care ajunsese în presă după ce  l-a fugărit Securitatea din nu mai țin minte ce județ. Greu de închipuit ce terorist a fost analfabetul, cite ființe umane a nenorocit mizerabilul. Pe nimeni cu carte nu suporta pe lîngă el. Eugen Tureschi îi devenise un adevărat coșmar, căci avea curajul să-l înfrunte, să-i arate cît de idiot, de pervers, de nemernic este. Securilă, însă, ”l-a lucrat” fără scrupule.. Din păcate, și cu complicitatea unor colegi, și a unor șefi de pe la partid. A împărțit redacția în două, cultivînd doar cîțiva ”informaticieni” pe care și i-a apropiat și cu care a reușit să facă viața redacției un calvar. Calvar care a durat ani buni, deși, la un moment dat,  chiar unii dintre șefii Comitetului județean PCR nu-l mai puteau suporta.

Ei bine,  dosarul de înscriere la Facultatea de Ziaristică (unică în țară, funcționînd în cadrul Academiei ”Ștefan Gheorghiu”) trebuia să conțină dosarul tău de presă, împreună cu o apreciere a conducerii redacției cu care colaborai. De ce mi-a fost frică, n-am scăpat. Chiar dacă eram tînăr, țăran nededat la rele încă, chiar dacă luasem cîteva premii, cîștigasem cîteva concursuri pentru corespondenți, redactorul șef de la Ceahlăul (la care aveam cea mai consistentă colaborare), n-a vrut să-mi dea aprecierea. M-am înscris cu cea de la ”România liberă”, ajutat de domnii Azoiței și, respectiv, Ion Pavelescu, nemțean de-al meu, care era publicist-comentator la RL, a treia funcție în redacție, parcă.

Studenți: eu, la ZI, Mircea Dinescu, la F.F.( fără frecvență)…

     

Domnul a vrut ș-am ajuns student, la zi, la Ziaristică, împotriva vrerii securistului - redactor șef. Am intrat după un examen cu probe eliminatorii: cultură generală și aptitudini gazetărești( reportaj redactat în două ore, - după documentarea în teren, apoi prezență și prestație în fața comisiei, a camerelor de luat vederi și în cabina radio). Le-am trecut și, apoi, am dat scrisul. Limba și literatura română și istoria au fost obiectele care au făcut ca, în final, din vreo 200 de concurenți să intrăm în anul I, numai 20. La scris, în amfiteatrul A500, ne-am întîlnit și cu cei care dădeau la fără frecvență, între care poetul Mircea Dinescu era vedeta, și cu care ne intersectam în sesiuni, invidioși și mai cu seamă bucuroși pentru că-i umaniza pe unii dintre profesori, unii care, cu noi, proletarii, erau destul de rigizi. Și perfizi…(Anumiți sînt încă prezenți în arhiva mea și au dreptul la Profil, pentru că…)

Vestea că am reușit LA FACULTATE a înfiorat și rîul și ramul din familia mea, de la locul de muncă, de la ziar. Eram primul din familie care urma să meargă la studii înalte. Din nefericire, redactorul șef Securilă avea un prieten în facultate, pe profesorul P.P., care m-a hărțuit, nemeritat, inclusiv la examenul de licență. Adică s-a străduit să nu fiu primit la examen. Norocul mi-au fost profesorii Silvia Drăgănescu (soția academicianului Drăgănescu) – îndrumătorul lucrării,  Dumitru Titus Popa – îndrumătorul de grupă, și Constantin Amariței - decanul nostru. Am luat licența cu nota 8. A fost o mare victorie, pe care o trăiesc și azi, încă înfiorat de monstruozitățile indurate în timpul școlii de la PP, dar și în timpul practicilor din vacanțele de vară, pentru că toți studenții eram obligați să facem o lună de practică, și la ziarele din județele din care proveneam. În anii facultății, am tot sperat că Securilă va fi descăunat de către PCRul de la Neamț. Nu s-a-ntîmplat, și a trebuit să mă angajez la ziarul Ceahlăul, unde Securilă a mai rămas șef încă 2 ani de zile. Cum am lucrat cu analfabetul, doar cei care-au îndurat mai multe decît mine, în mai mulți ani, știu. Din păcate, unii s-au dus, nemeritat și prematur, la Domnul. 

      Eu, însă, vă voi povesti…