„Brigada Mobilă”

Cazul Ioan Luchian Mihalea

Sorin Ovidiu BĂLAN

Eram în noiembrie. În urmă cu puţin timp fusese ziua mea şi o făcusem lată rău de tot. Mi-au trebuit două zile să-mi revin. Şi prietenii cu care petrecusem erau afectaţi. Inclusiv lăutarii. Nicu Gigantu nu mai răspundea la telefon, iar pe Nelu Ploieşteanu l-am văzut la televizor şi ziceai că e reclamă la pompe funebre. În noaptea aceea, am adormit foarte târziu. Aşa, fără nici un motiv. De regulă, dorm foarte bine şi dacă ar fi să cred în semne aş spune că de aceea nu am putut să dorm, pentru că aveam o premoniţie. Nu a fost nici o premoniţie. Ci o simplă insomnie. M-am uitat la câteva filme, la video, până spre dimineaţă. Comedii. Îmi plac grozav. Mai ales cele clasice, cu umor adevărat. Era 29 noiembrie. Nici nu apucasem bine să adorm, că a sunat telefonul. Mi-am zis: ori e un imbecil străin care a greşit numărul şi mă pregăteam să-l bag în mă-sa, ori erau de-ai mei şi se petrecuse ceva foarte grav. Toate cunoştinţele ştiau că mai devreme de zece dimineaţa, greşesc grav dacă mă sună. Nici în armată nu mă trezeam mai devreme. Decât să mă trezeşti dimineaţa cu o oră mai devreme decât ora obişnuită, mai bine mă ţii seara cinci ore în plus. M-am uitat la ceasul telefonului. Şapte şi douăzeci. Era 30 noiembrie. Cel care suna nu greşise numărul. Era a doua variantă. Se petrecuse ceva excepţional. Una dintre fetele din echipă, nici nu mai ştiu care dintre ele, că eram chiaun rău, mi-a strigat cu voce precipitată:

-       Mihalea…

-       După asta a început să gâfâie sacadat. M-am enervat:

- Cumătră, dă-l jos pe ăla de pe tine şi sună-mă când poţi să vorbeşti.

- Mihalea… A fost asasinat…

- Care Mihalea?

- Cum care Mihalea? Cântăreţul! Chiar nu pricepi ce-ţi spun?

În jumătate de oră eram la redacţie. Echipa deja se strânsese. Se anunţaseră unul pe altul şi veniseră fiecare cu ce apucaseră. Asta mi-a plăcut. Dorin Brutaru anunţase deja garajul că vom avea nevoie de maşini. La început, chiar dacă ne numeam noi „Brigada mobilă”, eram mobili mai mult cu tramvaiul sau troleibuzul şi foarte rar cu taxiul. Peste tot prin încăpere erau ceşti de cafea. Goale şi pline. Aveam un birou improvizat într-o hală de la „Romaero”. Alături, tot în hala aia, avea redacţia şi Horia Brenciu cu echipa lui, care la acea vreme realiza emisiunea de dimineaţă la „Antena 1”. Făcea Horia singur de toate: cânta, dansa, prezenta, făcea revista presei, introducea invitaţii. La ei, normal, era agitaţie. Hala fusese despărţită în două de nişte dulapuri puse unul lângă altul, în chip de perete, care să ne despartă birourile, aşa că se auzea tot dintr-o parte în alta. Horia era deja în emisie. Miki, regizorul lui, ne-a strigat prin peretele improvizat:

-       Ce-i mă cu voi, la ora asta? Aveţi alarmă?

Nici nu ştia câtă dreptate avea.

Lupta pentru exclusivitate, cu Ev Z...

Am plecat cu toţii în Drumul Taberei, pe strada Braşov, unde locuia artistul. Poliţia era deja la faţa locului şi nu se mai putea trece. Îi ştiam bine pe băieţii de la „Omoruri”, de la Capitală. Meseriaşi unul şi unul. Îi vedeam intrând şi ieşind în grabă. Afară era destul de frig, era şi foarte de dimineaţă, abia trecuse de ora opt, aşa că în faţa blocului nu se strânsese prea multă lume. Nici nu se anunţase oficial evenimentul tragic. Timpul trecea. Deocamdată, eram liniştit în ceea ce priveşte exclusivitatea. Nu văzusem prin preajmă nici un alt jurnalist pe care să-l cunosc. Am bântuit prin jurul blocului, culegând câte o frântură de discuţie printre oamenii care începuseră să se adune tot mai mulţi. Vestea începuse să se împrăştie prin cartier şi, desigur, în curând avea să ajungă şi în redacţii. Pe la prânz, să leşin. Agitaţie mare la intrarea în bloc. Scoteau cadavrul. Criminaliştii îşi făcuseră treaba. Prima cercetare la faţa locului se încheiase. Nicu şi-a pregătit camera. Când au scos cadavrul, am înţepenit. De unul din capetele păturii trăgea cu nădejde Alecu Racoviceanu, un excepţional jurnalist de eveniment şi investigaţii. Era pe atunci la „Evenimentul zilei”. Izbutise să-i păcălească pe toţi, se dăduse drept lucrător la IML şi reuşise să pătrundă în casă. Aşadar, „EvZ” avea câteva ture de stadion în faţa noastră. Dacă Alecu mai şi reuşise să facă o fotografie pe şest, eram pierduţi. După zece minute, s-a permis accesul în bloc. La treabă!

Singurul nostru avantaj de moment faţă de „EvZ” era că noi venisem mai mulţi. Alecu era doar cu Lidia Popeangă, colega lui de echipă, pe care acum o vedeam stând de vorbă cu oamenii adunaţi în faţa blocului. Nu ştiu cum de nu o văzusem până acum. Sau stătuse ascunsă ca să nu bănuie nimeni că Alecu este înăuntru. Trebuia valorificat rapid avantajul numeric. Am trimis două fete la Casa de Cultură a Studenţilor, cu misiunea de a lua legătura cu cei din „Song”, cunoscutul cor de studenţi înfiinţat şi dirijat de Mihalea. Noi am pornit cu toţii prin bloc, pe la vecini, în aşteptarea primelor informaţii de la poliţie. Informaţii pe surse, bineînţeles. Din primele date culese, am încercat să creionăm povestea acelei zile tragice . A serii şi a nopţii care au precedat-o, mai exact.

Grupul „Song”, în o altă stare de spirit...

Cei din „Song”, şocaţi de întâmplare, ne-au furnizat date interesante. În ultima vreme, mai exact cam cu o lună înainte de a fi asasinat, Mihalea începuse să fie din ce în ce mai abătut. Doamna D.M., componentă a grupului „Song”, a mărturisit colegelor mele: "Da, ştiu că suferea. Erau repetiţii la care parcă nu era el. Venea supărat şi rămânea aşa toată repetiţia. Vizibil îngrijorat, serios, prea serios, ni s-a întâmplat să stăm în linişte, aliniaţi în faţa lui, aşteptând să redevină cel pe care îl ştiam noi, iar el stătea în faţa noastră cu ochii în gol, gândindu-se la ceva despre care nu ne-a spus niciodată. După minute bune de linişte, câteodată chiar şi 20 de minute de linişte penibilă, spunea: «Hai cântaţi, aţi venit aici să vă uitaţi la mine şi să vă distraţi, nu vă gândiţi că am şi eu o vârstă, încă o dată cât a voastră, şi nu mai pot să fac atâta pe nebunu' ca să vă simţiţi voi bine? Nu vă gândiţi că banii pe care îi câştig eu aici nu îmi ajung nici pentru benzină, ca să vin la repetiţii? Dacă aţi şti ce probleme am, aţi lua-o razna, dar voi nu mă întrebaţi niciodată. Veniţi aici să ne hohăim... Cântaţi!...”

Era profesor la o universitate particulară, dar banii pe care îi câştiga erau foarte puţini. Aşa că pentru a mai face rost de un ban era nevoit să cânte seară de seară într-un restaurant, să o facă pe lăutarul adică. Şi asta îl deprima. Doamna I.B., componentă a grupul „Song”, ne-a declarat: „Îmi spunea disperat şi dezamăgit că nu mai are susţinere pentru corurile lui, ( „Song” şi „Minisong”, n.n.) că pentru a trăi este nevoit să cânte în restaurant şi că onorariul pe o săptămână e mai mare decât salariul lui lunar de profesor de muzică. Suferea cumplit". Pe scurt, un artist excepţional, doborât de greutăţile vieţii, pe care nu mai ştia cum să le gestioneze.

Pe 28 noiembrie, cu o zi înainte de a fi asasinat, avusese loc ultima repetiţie a „Song”-ului la care participase Mihalea. Fusese de nerecunoscut. Abătut şi complet absent. Coriştii spuneau că niciodată nu-l mai văzuseră aşa. Trebuia reţinut acest amănunt. Veţi vedea imediat de ce.

Se năştea prima întrebare din anchetă. Mihalea era abătut doar din cauza problemelor financiare, sau mai era şi altceva? Ce însemna acest „altceva”? Aparent, Oanţă, cum îi spuneau apropiaţii, era un om normal.  Era căsătorit de trei ani cu Adina Mihalea. Aveau un băieţel, Ionuţ, despre care soţia sa ne-a spus că îl iubea ca pe ochii din cap: "Când am născut, şi-a pus mâinile la ochi. Îi dăduseră lacrimile. Îl adora pe Ionuţ. Îl ridicase pe un piedestal."  Cu toate acestea, familia locuia la Piteşti, iar Mihalea, singur, în Bucureşti. În spatele acestor aparenţe de normalitate, se ascundea un secret bine păstrat. Mai ales că la acea vreme, constituia infracţiune. Mihalea era homosexual. Chiar avea de gând să pună în Bucureşti bazele unui club gay, care să lupte pentru scoaterea homosexualităţii din Codul Penal.

De ce am spus că trebuie să reţinem ca element foarte important starea de spirit a lui Mihalea, cu puţin timp înainte de a fi ucis. Începuseră să vină şi către noi date din anchetă. Cadavrul fusese aproape mutilat. Lovit de foarte multe ori cu un corp dur şi apoi strangulat. Erau primele informaţii de la faţa locului, care ne permiteau să tragem o concluzie.

Răzbunarea homosexualilor, de neimaginat...

Judecând după aceste elemente, ştiindu-se că asasinatele între homosexuali sunt comise cu o violenţă extremă, că gelozia sau răzbunarea la această minoritate sexuală duc la comportamente de o brutalitate de neimaginat, starea aceea de suferinţă de dinaintea datei asasinatului putea să fie generată de despărţirea de partener. Partener care voise să se răzbune. Aşadar, ancheta ar fi trebuit să fie îndreptată în această direcţie: către cercul de homosexuali din care făcea parte şi Mihalea. Anchetă grea, având în vedere că, aşa cum am spus, la acea vreme homosexualitatea era încriminată de Codul Penal, iar cei care o practicau erau pasibili de puşcărie. Deci, îşi ţineau gura.

Şi raidul nostru prin bloc, al celor rămaşi la faţa locului, a dat roade. Crima fusese descoperită la şapte dimineaţa, de către administratorul imobilului, care sesizase că uşa apartamentului lui Oanţă era puţin întredeschisă şi avea pe ea câteva picături de sânge. El anunţase poliţia. Vecinii ne-au mărturisit că au auzit câte ceva, dar s-au temut să intervină. O elevă aflată la meditaţie, la o profesoară care locuia într-un apartament de pe acelaşi palier cu cel al lui Mihalea, ne-a declarat: „ Am auzit nişte zgomote ce cred că veneau din direcţia apartamentului domnului Mihalea, zgomote ce îmi sugerau bufnituri. Imediat, tot din aceeaşi direcţie, se auzeau strigăte de ajutor, o voce ce se auzea înfundat. Cred că s-a strigat de aproximativ 5-6 ori, după care au încetat şi nu s-au mai auzit nici un fel de zgomote. Imediat după aceasta am auzit voci ce veneau dinspre holul palierului blocului. Eu m-am uitat la ceasul pendulei care indica ora 19:20, gândindu-mă că trebuie să plec de la doamna profesoară. Puţin mi se făcuse frică. Se lăsase întunericul".

Vocile care se auzeau pe hol erau ale unor vecine, două femei mai în vârstă, care, la acea oră, se aflau pe palierul etajului al doilea. Ele ne-au spus că zgomotele veneau dinspre apartamentul 9, de la etajul întâi, unde locuia Mihalea, dar pentru că pe scară fiind întuneric, le-a fost frică să meargă să vadă despre ce este vorba.

Să reţinem şi acest amănunt extrem de important. Pe scară era întuneric. Deşi administratorul ne declarase că nu înţelegea de ce, pentru că schimbase tubul de neon cu câteva zile înainte şi acesta funcţiona. De altfel, tubul era şi atunci la locul lui şi nu părea a fi ars.

Începuse să se însereze. Ne apropiam de ora la care se produsese asasinatul: 19 – 19,30. Dădusem primele date pe care le aveam colegilor de la „Ştiri”. Asasinarea lui Mihalea era, evident, prima ştire din principalul jurnal. Ne-am continuat treaba pentru emisiunea noastră. Ne strânsesem în jurul capotei uneia dintre maşinile cu care veniserăm. O şedinţă de redacţie ad-hoc. Dorin Brutaru, grijuliu, cumpărase salam din belşug, mai ales parizer, că ştia că-mi aminteşte de anii de facultate, nişte roşii, pâine foarte proaspătă şi câteva sticle de apă minerală. Abia când am muşcat din primul sandviş, mi-am dat seama că nu mâncasem nimic toată ziua şi eram hămesit. Fetele mâncau şi ele cu nădejde, ca şantieriştii. În timpul acesta, am făcut inventarul elementelor pe care le aveam.

Mihalea fusese trist, abătut şi nervos, cu ceva timp înainte de a fi asasinat. La repetiţia de cu o seară înainte, fusese aproape de nerecunoscut. Depresia îi putea veni de la situaţia materială precară pe care o avea, care îl obliga să cânte în cârciumă, ceea ce el considera a fi o formă de prostituţie culturală, de la faptul că nu mai avea suţinere materială pentru corurile pe care le înfiinţase, sau că se certase cu partenerul, având în vedere că era homosexual. Băgasem de seamă, când bântuisem pe scară, că uşa apartamentului nu fusese forţată. Aşadar, Oanţă deschisese de bună voie. Adică îl cunoştea pe cel care-l vizitase. În acelaşi timp, pe scară era întuneric. Cineva defectase neonul. Probabil, cel care-l vizitase pe Oanţă. Dar, dacă era atât de cunoscut de acesta şi i-a deschis de bună voie, doar recunoscându-i vocea, de ce a trebuit să facă întuneric pe scară? Concluzie: nu era singur. Era însoţit de cineva pe care Oanţă, ori nu-l cunoştea, ori nu-l agrea. Oricum, eram convinşi că mobilul crimei fusese o ceartă generată de gelozie sau de despărţire între amanţi şi că asasinul trebuie căutat în cercul de homosexuali.

Autopsia, devastatoare...

Rezultatele autopsiei tindeau să ne dea dreptate. Să sprijine concluzia noastră. În seara crimei, Mihalea mâncase o cină consistentă, friptură, cartofi prăjiţi, salată de conopidă. Luase cina cu puţin timp înainte de a fi atacat, pentru că parte dintre alimente erau nedigerate. De asemenea, examenul a mai demosntrat că victima întreţinuse şi relaţii homosexuale. Concluzia era simplă: partenerul lui Mihalea îl vizitase, mâncaseră împreună, întreţinuseră relaţii homosexuale apoi se certaseră iar amantul îl ucisese cu sălbăticie. NU mai trebuia decât găsit amantul. Ce era însă cu neonul de pe hol? De ce fusese stinsă lumina?

În acest timp, băieţii de la „Omoruri” munceau şi ei pe brânci. La Poliţie au fost aduşi pentru audieri mai mulţi cântăreţi, în vogă la acea dată. Vă daţi seama unde ne zbura mintea la toţi jurnaliştii. O crimă între homosexuali, victimă Mihalea, autor - unul dintre artiştii audiaţi. Ăşta, da subiect. Asta, da, întâmplare.

După câteva zile, o informaţie confidenţială, din interiorul anchetei, venea să ne dărâme toată logica noastră care ne condusese la ideea că fusese o răfuială între homosexuali. Informaţia era că din apartamentul lui Mihalea lipseau mai multe bunuri de valoare. Un aparat video marca AIWA, un radiocasetofon marca SHARP, o cameră de filmat marca HITACHI, o combină muzicală marca MATSUI, un lănţişor, o brăţară şi o verighetă de aur, un ceas de mână, o geacă şi pantaloni de blugi, sumele de 400 dolari şi 30.000 lei, un portofel şi o geantă de fâş de culoare neagră.

Eram cam descumpănit. Ipoteza mea, de care eram foarte mândru şi pe care se părea că merge şi Poliţia, de vreme ce chema la audieri vedete din showbiz, aproape că se năruise. Mă mai agăţam încă de ea, doar ca să nu recunosc faptul că mobilul crimei fusese jaful. Dacă, totuşi, lucrurile care lipseau din casă, erau cadouri de la amant şi acesta voise să şi le recupereze? Hai să fim serioşi. Fetele din echipă aproape că au râs de mine: „De când nu ai mai făcut un cadou?” Cinstit, „cadourile” erau prea multe şi prea diferite. De la cameră de filmat, la geacă. Şi unde mai pui că dispăruseră şi bani, ceea ce indica aproape fără putinţă de tăgadă că asasinatul fusese comis în scop de jaf.

De ce insist asupra acestor două elemente? Pentru că ele sunt esenţiale în economia anchetei. Una este să cauţi un criminal homosexual care s-a răzbunat pe partenerul său şi alta unul sau mai mulţi autori care şi-au ucis victima pentru a o jefui.

Şi mai era şi neonul ăla nenorocit, care precis însemna ceva, iar eu nu puteam să-mi dau seama ce.

Trecuse mai bine de o lună de zile de la asasinat şi ancheta la Poliţie părea că bate pasul pe loc. Ca de fiecare dată în astfel de cazuri, maşina de fabricat zvonuri, unele dintre ele de-a dreptul imbecile, pornise să macine. Se vorbea despre o sectă la care aderase Mihalea şi care îl ucisese pentru că acesta voise să se retragă şi se temeau să nu le divulge secretele. Că fusese asasinat de cutare, sau cutare câtăreţ, cu care avea relaţii homosexuale. Astfel, s-au abătut bănuielile şi blamul publicului asupra unor oameni nevinovaţi. Sau, dacă vreţi, unii dintre ei aveau drept singură vină faptul că erau homosexuali. Poliţia avea însă destule date pe baza cărora făcuseră deja filmul crimei.

Cruzime fără de margini...

Mihalea fusese lovit în cap de mai multe ori cu un obiect dur, metalic, cu vârful ascuţit. Deci, criminalii veniseră pregătiţi să-l ucidă, pentru că în casă nu fusese descoperit un astfel de obiect. Fusese adus de către ei şi-l luaseră când plecaseră. De asemenea, Oanţă avea maxilarul spart, ceea ce însemna că fusese lovit şi cu un box în faţă. În bucătărie erau urme de sânge şi de luptă. De asemenea, erau urme de sânge şi de târâre de la intrarea în apartament până la holul de interior, unde fusese descoperit cadavrul strangulat cu un fir electric. De asemenea, pe peretele din stânga al holului de la intrare, în apropierea uşii, erau zgârieturi făcute cu un corp dur. Iar de pe tubul de neon, se ridicase o amprentă de pe partea de sus. Adică, cineva răsucise tubul pentru a-l stinge şi a face întuneric pe hol, pentru ca Oanţă să nu vadă pe vizor cine-l vizitează. Să mai adăugăm şi faptul că loviturile erau din două direcţii, din spate cu corpul dur şi ascuţit şi din faţă, cu boxul. Asta însemna că fuseseră doi agresori, pentru că este greu de crezut că acelaşi criminal lovea cu obiectul metalic ascuţit, având boxul pe mână.

Filmul crimei...

Pe baza acestor date, s-a alcătuit filmul crimei. Iată-l: În jurul orelor 19-19,30 la uşa lui Mihalea au sunat două persoane. Una dintre ele foarte cunoscută (i-a deschis doar recunoscându-i vocea) şi o a doua, complicele, necunoscut sau neagreat de Mihalea. Cine să-l fi vizitat la ora aceea? Sigur nu erau din „Song”, pentru că niciunul dintre componenţii corului nu fusese convocat acasă la dirijor. Dimpotrivă, acesta o rugase pe una dintre coriste ca în dimineaţa de 30 noiembrie să-l sune insistent ca să-l trezească la ora opt, pentru că intenţiona să plece la Pitești, la familie, şi nu voia să întârzie. Atunci cine? Nişte cunoscuţi, dar din cu totul alt domeniu decât cel muzical. Să derulăm în continuare filmul evenimentelor, aşa cum a fost el stabilit pe baza datelor culese de la faţa locului, pentru că în curând va veni şi identificarea. Mihalea a deschis. A observat cu surprindere că acela pe care-l aşteptase nu era singur. A cerut explicaţii de la cel pe care-l cunoştea. Se îndreptau, cel mai probabil, către bucătărie, unde se pare că a avut loc o discuţie furioasă, urmată de atacul violent al celui pe care îl cunoştea. Mihalea fusese lovit în cap de mai multe ori cu acel corp metalic, ascuţit, care rămăsese deocamdată nedescoperit. Aşa s-au produs urmele de luptă (scaun răsturnat, covor răvăşit), dar şi urmele de sânge de pe perete. În încercarea de a scăpa de agresor, Oanţă a ieşit din bucătărie şi a alergat către uşa de la intrare, strigând după ajutor. A fost întâmpinat de cel de-al doilea agresor, care rămăsese pe holul de la intrare, şi lovit în gură cu boxul. Din spate a fost ajuns de primul agresor, persoana pe care o cunoştea, care l-a lovit cu sălbăticie pe la spate, în cap. Mihalea a căzut, iar individul a continuat să lovească în neştire, zgâriind inclusiv peretele de lângă uşa de la intrare. După ce a căzut lângă uşă, victima a fost târâtă prin sufragerie până la holul din faţa băii şi a dormitorului, unde a mai fost lovită în cap şi după aceea strangulată. Primul cablu electric s-a rupt atunci când i-a fost înfăşurat în jurul gâtului, aşa că asasinii au luat altul şi au strâns cât au putut. Cel mai probabil, trăseseră unul de un capăt şi unul de celălalt, ca să strângă cât mai tare.

Până aici, toate bune. Dar cine erau cei doi agresori? Pe lângă ancheta care era la vedere şi care ţinea cu sufletul la gură opinia publică, aceea în care vedete din showbiz erau chemate la audieri, mai existau două direcţii de investigat, care erau ceva mai discrete. Una era în restaurantul unde cânta Oanţă. Era posibil ca aici, sau de aici să fi făcut cunoştinţă cu primul agresor, cel căruia îi deschisese uşa pentru că îl cunoştea. A doua direcţie era şi mai discretă. În casă la Mihalea fusese descoperită o fotografie care îl reprezenta pe el alături de un tânăr brunet, cel mai probabil ţigan, cu trăsături efeminate. Trebuia identificat. Nu a fost foarte greu. Surpriză. Individul se numea Nelu Florian Gavrilă şi lucra ca muncitor la Metrou. Şi acum, atenţie! Era poreclit „Bobiţa Neagră”, pentru că se prostitua, profitând de înfîţişarea sa atrăgătoare. Contra cost, devenea partenerul unor homosexuali amatori de partide memorabile. Faptul că Mihalea avea o fotografie cu el în casă dovedea că cei doi se cunoşteau. Aproape sigur, Oanţă era unul dintre clienţii lui „Bobiţa Neagră”. Poliţiştii au mers la metrou abia seara, pentru că Gavrilă lucra în schimbul de noapte. Era a patruzecea zi de la comiterea asasinatului.

Criminalistul Dan Antonescu, un mare profesionist

Colonelul Dan Antonescu, unul dintre participanţii la anchetă, îşi aminteşte: „A avut un comportament puțin dubios, pe parcursul drumului, din vestiarul de la metrou, până la mașină. Am ajuns la sediu cu el și, pentru că acel comportament mi s-a părut ciudat, am zis că înainte de audieri – era și suspect, dar, în principal, era adus ca martor – am considerat că e mai sănătos pentru noi să-i fac o percheziție corporală. L-am pus să scoată tot ce avea prin buzunare, pentru a nu avea vreo surpriză neplăcută. A scos un pumn de pastile de Diazepam. Era și un tub de Diazepam. L-am întrebat ce-i cu alea și ne-a spus că nu poate să doarmă. Avea o geacă de blugi îmblănită. L-am întrebat de unde are geaca... “De la el!”. O verificare simplă a arătat că geaca pe care o avea pe el Ioan Gavrilă era cea care dispăruse din apartamentul lui Mihalea. Restul a mers de la sine. A fost ridicat şi complicele: Ionel Păun. La domiciliile celor doi au fost descoperite parte din bunurile dispărute din casa victimei. La proces, Ionel Păun a declarat: „Eu mi-am pus boxul metalic pe mâna dreaptă, pe sub mănuşă şi am început să îl lovesc şi eu în faţă pe Mihalea. Ne aflam pe holul de la intrarea în casă, pe lângă uşa de la bucătărie, când Gavrilă l-a lovit ultima oara cu letconul în cap, iar Mihalea s-a dezechilibrat şi a căzut lângă uşa de la intrare cu capul orientat spre uşa de la debara. Eu l-am tras pe Mihalea de picioare prin sufragerie până în holul de lângă baie, iar Gavrilă mergea după mine. L-am lăsat pe Mihalea în holul respectiv şi l-am mai lovit de câteva ori cu pumnul în piept, iar Gavrilă l-a lovit cu letconul tot în cap. M-am dus apoi la baie şi mi-am spălat mănuşile albastre de sânge, pentru că nu puteam să plec cu ele aşa murdare. De asemenea, am dat cu apă şi pe petele de sânge aflate pe hainele cu care eram îmbrăcat. În timp ce mă spălam, Gavrilă a strigat la mine şi mi-a zis să vin la el în sufragerie. L-am văzut când a smuls un cablu de alimentare electrică de la un aparat pe care l-a înfăşurat în jurul gâtului lui Mihalea. El mi-a zis să trag de un capăt al cablului, dar eu am refuzat iniţial. Însă el a insistat şi am tras de un capăt. Cablul s-a rupt la un capăt, dar Gavrilă a adus un alt cablu pe care l-a înfăşurat în jurul gâtului lui Mihalea”.

Şi neonul, fir-ar al dracului de neon?

Neonul a devenit o probă foarte importantă. O probă directă. Amprenta de pe el aparţinea lui Păun. El făcuse întuneric pe scară, ca să nu fie observat prin vizor de Mihalea, care s-ar fi putut să nu mai deschidă.

Obiectul din metal cu care artistul a fost lovit de mai multe ori în cap a fost găsit de Poliţie aruncat pe un şantier de construcţii, loc indicat de Gavrilă. Era un letcon confecţionat artizanal. Avea pe el urme de sânge şi de păr identificate a fi ale lui Mihalea.

Cei doi au fost condamnaţi pe viaţă, atunci...