„BRIGADA MOBILĂ”

A APĂRUT ÎNTR-O JOI, DUPĂ-AMIAZĂ

 (episodul II)

Sorin Ovidiu BĂLAN

Acum, abia plecat din redacţie după ce trăsesem potopul de înjurături, eram mai mult decât derutat. Am făcut câţiva paşi fără ţintă... Mă simţeam stingher ştiind că legitimaţia de jurnalist, pe care o aveam încă în buzunar, nu mai era decât o biată bucată de carton. Poate doar una sentimentală şi atât. Actul meu de identitate, nu doar profesională, ci şi de om, nu mai avea nici un fel de valoare. Am ezitat să mă abat la „Pescarul”. Nu pentru că nu aş fi băut ceva. Dar ce aş fi răspuns dacă prietenul meu, ospătarul, un fost camarad din armată, care pe vremea lui Ceauşescu, după ce ne lăsasem la vatră, ajunsese bine de tot, chelner adică la cârciuma asta din centru, cu posibilitatea de a face rost de mâncare, la care se mai adăuga şi şpaga zilnică, nu ca mine, un prăpădit de ziarist la „Scânteia tineretului”, m-ar fi întrebat complice: „Camarade, pe cine mai ardem în ziarul de mâine? Da’ restul băieţilor unde e? E duşi pe teren la ora asta, aşa-i? Vine mai târziu.” Abia atunci, în uşa cârciumii în care stăteam ezitant şi speriat de posibilele întrebări ale camaradului din armată, am realizat că părăsisem redacţia brusc. 

Trecusem instinctiv foarte repede pe lângă uşile birourilor echipei de la „Investigaţii”, aflate un etaj mai jos faţă de al meu, îi dădusem indicaţiile răstite şoferului şi ieşisem în grabă. Abia acum îmi dădeam seama că precipitarea mea avusese un scop. Nu voiam să dau ochii cu niciunul dintre băieţi. Le spuneam generic „băieţi”, deşi din echipă făceau parte şi câteva fete, frumoase şi foarte incisive, ca jurnaliste. Ce să le fi spus, dacă mă întrebau ce am de gând în continuare? Habar nu aveam. Când mă bălăbăneam descumpănit de pe un picior pe altul în uşa restaurantului, mi-a sunat mobilul. Era Aurică, şoferul. Mă întreba unde să ducă dosarele luate din fişete. Iarăşi, habar nu aveam. Chiar, unde puteau fi duse nişte dosare doldora de documente despre hoţiile mai marilor zilei, documente care urmau să stea la baza unor investigaţii jurnalistice, publicate apoi în gazetă? Unde altundeva puteau sta asemenea lucruri decât într-o redacţie? Dar din redacţie, tocmai fuseseră scoase. Şi asta la ordinul meu. Am răspuns nervos, ca să nu se vadă cât sunt de încurcat: „Du-le la dracu şi bagă-le în pizda mă-si!”. Pe lângă faptul că era un şofer excelent, Aurică avea şi umor: „Şi cui i le predau? Lui dracu, sau direct mă-si, să facă cu ele ce aţi spus?” Asta m-a calmat şi m-a scos din starea de incertitudine. Nu am intrat în cârciumă. 

Am pornit către casă. Ajuns, nu am ştiut ce să fac altceva decât să mă bag în pat, deşi mai erau încă vre-o câteva ore bune până la prânz. Aşa s-a sfârşit prima din şirul zilelor cu care nu ştiam ce să fac. Prima zi când nu eram legat de redacţie, de program, de timpii de paginare, de rotativă, de ora de închidere a ediţiei, de ora de expediţie. Ar fi trebuit să mă simt uşurat, eliberat. Cuprins de linişte. Nu era deloc aşa. Eram asemenea unui copil fără părinţi care, de când se ştie, trăise în orfelinat şi care, când a împlinit optsprezece ani, a fost scos afară, într-o lume nesigură şi de neînţeles pentru el, neștiind încotro să o apuce.

      Cu cea de-a doua zi a fost mai simplu. Am stat tot timpul acasă. Nici nu m-am dat jos din pat, decât ca să merg la bucătărie să mănânc ori să aprind o ţigară. Nici la televizor nu m-am uitat. La dracu cu toate informaţiile. Nu mai voiam să aud de nimic. Îmi dădeam seama cât sunt de saturat cu ştiri. Îmi dădeam seama că abia acum, faptul că nu avusesem concediu de atâta timp, îşi spunea cuvântul. Fusesem mereu convins că jurnalistica, pe care o făceam cu atâta plăcere, nu mă putea obosi. Iată că nu era aşa. Te pot obosi şi lucrurile care-ţi fac plăcere. Nu am răspuns nici la telefon.

Cea de-a treia zi a început cu apeluri  îngrijorate de la prieteni. Unde eram. Ce se întâmplase de semnătura mea nu mai apăruse de două zile în ziar. Doar unul dintre ei era la curent cu ceea ce se petrecuse în redacţie şi mă încurajase: „Dă-i în mă-sa de idioţi. Puteau să spună orice despre tine, dar că iei şpagă, nu. Bine ai făcut că i-ai f..tut în gură. Aşa merită. Să nu te pună dracu’ să te mai întorci. Vezi că o să trimită după tine. Sunt sigur”. Spre seară, previziunea lui s-a adeverit. Trei dintre băieţii din echipa de la investigaţii, la care ţineam cel mai mult, s-au înfiinţat la mine la uşă să mă roage să mă întorc. Aveau şi nişte sticle de votcă în mâini. Mi-au spus că însuşi cel care mă acuzase pe nedrept, Roşca, mă aştepta la „Pescarul”, să ne împăcăm.  Le spusese şi lăutarilor să nu cumva să se gândească la plecare la ora închiderii, ceea ce anunţa un chef prelungit şi o împăcare grea. Am fost o gazdă teribil de nesimţită. Nu i-am lăsat pe băieţi nici măcar să se aşeze. I-am repezit şi i-am gonit, deşi ei nu aveau nici o vină în disputa mea cu Roşca.

„Guvernul corupt. Afacerea Şkoda!...”

A patra zi nu am mai putut. Am plecat pe jos către redacţie, teleghidat de instinct. Am ajuns repede în centrul Bucureştiului. Câteva staţii cu troleibuzul. „Ziua” îşi avea sediul în zona unde, cândva, în perioada interbelică, fusese cartierul general al presei române: „Universul” lui Stelian Popescu, „Timpul” lui Eminescu şi Maiorescu, „Curentul” lui Pamfil Şeicaru, „Bilete de Papagal” al lui Arghezi. De foarte multe ori îmi închipuiam cu emoţie că pe caldarâmul pe care treceam eu acum, călcaseră ghetele scâlciate ale copiilor vânzători ambulanţi de ziare, strigând din răsputeri: „Guvernul corupt. Afacerea Şkoda!...”. Mă reconforta imaginea asta şi îmi amintea de adolescenţa de la Brăila, când mă visam şi eu un vânzător de ziare, pe stradă. Abia când am cotit pe străduţa pe care se afla intrarea în clădire mi-am dat seama că nu mai am ce să caut acolo.

 Între timp, aşa cum făceam în fiecare dimineaţă până să ajung, îmi ierarhizasem în cap informaţiile zilei, ca să facem şedinţa de sumar de dimineaţă. Sumarul din ziua aceea a rămas pentru totdeauna numai în capul meu. M-am întors către cârciumă. Abia deschiseseră şi înăuntru încă nu era nimeni. Fostul meu camarad din armată m-a întâmpinat zâmbind, în hainele lui de doliu, cu napronul alb pe mâna stângă, îndoită regulamentar, de la cot, în unghi drept: „Ce face caporalul? Gheaţă la mal?” Asta însemna mahmureală. De unde venea expresia? Câteodată, după câte o noapte de chef, înainte să începem treaba, mergeam să ne dregem cu câte o ciorbă de burtă. Era singura împrejurare în care intram dimineaţa în local. Altminteri, numai după ce terminam ziarul. Odată, era iarnă grea, afară frig cumplit, și unul dintre băieţii din echipă a comandat cu voce dogită: „Maestre, iute o burtă, că e gheaţă la mal!...”. De atunci rămăsese vorba asta ori de câte ori mergeam să ne dregem mahmureala, indiferent de anotimp. L-am surprins pe fostul camarad: „Nu! Dă-mi o votcă mare. Fără suc de roşii!”. Niciodată nu comandasem de băut dimineaţa. Imediat, pe fostul meu tovarăş de instrucţie, l-a lovit intuiţia:

- Aha! Te-a părăsit! Dă-o dracului! Şi eu am trecut prin asta. Pe nevastă-mea, o ştii, Cerasela, una mărunţică, bruneţică, venea cu pachet la mine, la armată, am prins-o în pat cu un negru. Da’ nu un negru original, de ăla de la ei, ci unul corcit, de ăsta de-al nostru, făcut loco pe vremea lui Ceaşcă de curva de mă-sa cu vre-un student străin. Vorbea, al dracului, româneşte, ca mine şi ca tine. Îşi tot cerea scuze, că cică nu ştia că e măritată. L-am iertat, nu l-am pocnit. În fapt, nu-i prost cine cere. E prost cine dă. Iar de dat, ea i-a dat, că doar n-a violat-o. Muierea m-a rugat în genunchi ca s-o iert, că n-a vrut. Zicea că a împins-o curiozitatea. A vrut numai să vadă şi ea cum e, că zicea alea la ea, la croitorie, că ăştia negri e dotaţi tare de tot. Am întrebat-o dacă a meritat să mă înşele şi mi-a zis că nu. Păi cum să merite, tâmpita. Poate negrii ăia originali, din Africa, să o aibă mare. Dar ăsta, născut şi trăit aici la noi, de ce să o aibă mai mare decât a noastră?

 Eu cred, caporale, că mărimea nu este o chestiune de moştenire. Dacă tac-tu a fost dotat, gata, şi tu trebuie musai să fii dotat. Eu cred că mai degrabă este o problemă de alimentaţie. Să-ţi spun cum am ajuns la concluzia asta. Uite chinezii. Am auzit că o au mică de tot, nu fac nici o treabă cu ea. Un miliard de oameni. Crezi tu că în miliardul ăsta, nu s-a găsit niciunul dotat cu ea mare, ca să o lase moştenire la fiu-său? Da’ ei, nu! Toţi o are mică. Şi asta fiindcă toţi mănâncă orez. Aşa şi cu negrul lui nevastă-mea. Dacă a trăit aici şi a mâncat ce mâncăm noi, cum să o aibă mai mare decât a noastră? N-are cum, caporale!

      Prietenul meu era la ora când îl vizita logica. În mod normal, aş fi râs. Dar gândirea lui nici măcar nu a reuşit să-mi descreţească fruntea. Constatând acestea, am tras filozofic concluzia că mă aflam într-o zi tare tristă. Hai că şi eu eram tare la logică. Doi filozofi cugetând şi trăgând concluzii asupra complexităţii vieţii, înghesuiţi pe un singur metru pătrat, în centrul Bucureştiului. Mă rog, un metru şi ceva, cât are suprafaţa o masă la „Pescaru”.

    „...Ne-a năpădit minorităţile,..”

      Camaradul meu a continuat, cu năduf:

      - Cum dracu să o iert? Cu un negru? Praf am umblat două săptămâni. Auzi, cu un negru. Caporale, dacă nici eu nu te înţeleg, nu te mai înţelege nimeni. Am pus deja la gheaţă două sticle mari de vodcă. Stai să mai aranjez un pic pe la mese şi vin şi eu lângă tine. Cum o cheamă pe nenorocită?

- Jurnalistica.

- Ce dracu, caporale, ce nume e ăsta? E ţigancă? Eu cu negrul, tu cu ţiganca? Ne-a năpădit minorităţile, în ţara noastră, fir-ar a dracului de democraţie originală.

 Am băut împreună până aproape de prânz. Fostul meu camarad a ignorat restul clienţilor care se aşezaseră pe la mese. Treaba o făcea în locul lui o fetişoară sprinţară şi subţirică, îmbrăcată în costum naţional, deşi restaurantul, după cum îi arată şi numele, avea profil pescăresc. Nu-i nimic. Şi românii mănâncă peşte.

- Şi, zi aşa. Ţi-a tras basca pe ochi ţiganca. Am auzit de astea că e bune de tot de f..tut. Cică are câteva linguriţe de miere în bijboacă.  Eu cu negrul, că o are mare, tu cu ţiganca, că o are dulce. E clar, avem destin comun, caporale şi el a început demult, din armată.

 Cuvântul „destin” mi-a amintit de nebuna cu sms-urile şi sufletele pereche. Dacă ezoterica – karmistă - astroloagă mai ieşea şi prin vitrină, sigur plecam cu ea la Monte Carlo, sau la munte, sau la mare, sau oriunde. Eram însă prea ameţit să îi identific numărul prin agenda telefonului mobil.

Camaradul meu, transformat din ospătar în vajnic consumator, avea chef de discuţii:

- Auzi caporale, da’ şi ăştia ai tăi e nişte oameni de nimic. Niciunul nu a venit de atâta timp să-ţi spună o vorbă bună, acum, când suferi. Şi redacţia e la doi paşi. Altfel, când făceaţi chefuri, nu ştia până la ziuă cum să se dea pe lângă tine. Crezi că nu am văzut? Noi ăştia, care lucrăm cu publicul, suntem şi niţel psihologişti. Ne obligă meseria.

 Am încercat să le iau apărarea:

- Nu ştiu că sunt aici.

- Cum nu ştie, caporale? Păi atunci ce ziarişti de investigaţii e ăştia, dacă nu ştie atâta lucru. Măcar că şefu’ lor a comandat o votcă mare înainte de nouă dimineaţa şi tot era o ştire de prima pagină în ziar. Zi că n-am dreptate.

 Avea!

      Pe la şase seara, eram piliţi bine amândoi. El tot insista să-mi povestească în amănunt întâmplarea cu nevastă-sa prinsă în pat cu negrul neoriginal şi cum îl iertase şi nu-l pocnise. Întâmplarea îi stârnise chiar şi o dilemă diplomatică. Dacă-l cârpea, nu ar fi făcut de râs ţara noastră? N-ar fi zis neamurile lui din Africa că suntem sălbatici? Dar, având în vedere că este negru de-al nostru, în aceste condiţii ar mai fi făcut ţara de râs? Dilemă fără răspuns. Eram doar filozofi, trăgând, la o masă din cârciumă, concluzii despre destine triste. Nu şi diplomaţi. În acelaşi timp însă, ţinea morţiş să-i spun şi eu despre ţigancă, cea care mă făcuse să sufăr. Cum arată, dar mai ales, cum de m-am despărţit de ea. Mă trădase? Mă înşelase, asemenea nevesti-si? Intrasem în conflict cu şatra? Eram în pericol? Şi alte asemenea. A trebuit să-i dau satisfacţie şi am zis cu lehamite:

- Jurnalistica!  Dă-o dracului de curvă.

- Ţi-am zis, caporale, că avem destin comun? Nu degeaba am făcut armata împreună şi ne-am mirosit ciorapii în dormitorul ăla împuţit.

Telefonul lui Vladi...

      Văzând că nu mai scoate nimic de la mine, s-a ridicat de la masă şi a dispărut pe o uşă din spatele tejghelei. Se dusese, probabil, să se culce. Ghimiş, patronul, privea în urma lui nervos. Rămăsesem singur. Cu de la sine putere, patronul a schimbat vodca, cu carafele de vin. Singur, eu şi carafele pe care un ospătar tinerel, care o înlocuise pe fata în costum popular, le tot schimba pe cele golite cu altele pline, fără să-i mai spun eu.

      Atunci a picat telefonul lui Vladi, singurul la care destinul m-a împins să răspund dintre toate apelurile pierdute, fără să mă uit măcar pe ecran să văd cine sună. Vladi, cu bancurile de deschidere şi, apoi, cu evadatul lui şi mirarea că nu am cunoştinţă de cazul de care vuia toată presa şi se înspăimânta opinia publică.

I-am spus că, pentru mine, singura ştire valabilă în ziua aceea era că până de curând mă luptasem împreună cu camaradul meu de arme cu cinci sticle de votcă, el dezertase răpus şi acum mă băteam singur cu carafele de vin, care se tot umpleau. Atunci a devenit foarte serios:

- Sorine, nu te prosti. Ascultă. Periculosul ăsta pe care îl caută toată lumea, este la mine în birou.

- Şi nu te-a împuşcat încă? Nu ţi-a mâncat nici un rinichi?

- Termină, mă! Chiar nu glumesc. Mâine dimineaţă, l-am convins să se predea. Dar înainte vrea să vorbească numai cu tine. Să-ţi spună care este adevărul despre el şi faptele de care este acuzat. Habar nu am de unde te cunoaşte, dar vrea să te vadă înainte să se predea.

      Brusc, m-am trezit din beţie. Curvă, curvă, Jurnalistica, dar tot o iubeam.Un interviu în exclusivitate cu un infractor periculos, dat în urmărire generală. Care mai pretindea şi că este nevinovat. Aveam oare să trăiesc aievea, cu mine în rolul principal, aventura jurnalistului din filmul „Prima pagină”, care mă fascinase în adolescenţă? Dar, mi-am revenit imediat din entuziasm:

- Vladi, mulţumesc pentru pont, dar nu am unde să-l public. Mi-am dat demisia de la ziar. De aia sunt la ora asta în cârciumă.

- Lasă-l dracului de ziar. Vino şi ia-i interviul. Pe urmă vezi tu ce faci cu el. „Ziua” nu este singura publicaţie din lume. Vino încoace odată şi nu mă mai freca. M-am ridicat să plec. Nu băgasem de seamă că fostul meu camarad din armată se trezise şi revenise în local. Auzise discuţia. M-a apostrofat: - Caporale, mi-ai tras-o. Dacă ştiam că nu e din dragoste, că e de serviciu, nici nu beam cu tine.

Am ieşit. Vladi avea biroul tot în centru, nu departe de cârciuma unde băusem toată ziua.

Șeful de post încornorat voia să-l omoare...

Povestea omului era, aşa cum mă aşteptam, cu totul alta decât era prezentată la ştiri. De loc dintr-o comună din judeţul Constanţa, unde era un fel de macho local. Printre amantele sale se număra şi nevasta şefului de post. Gaborul a aflat şi s-a decis să-l termine pe armăsar. Să-l termine de tot. Sub ameninţare, a pus pe o femeie din sat, şi ea tot amantă a fantelui rural, să declare că acesta a violat-o. După care s-a dus la el acasă şi l-a arestat. În drum către postul de poliţie l-a obligat, sub ameninţarea pistolului, să fugă şi, apoi, a tras după el.

Era clar că şeful de post încornorat voia să-l omoare pe amantul nevesti-si şi căuta o cale legală să o facă. De nervi sau din prostie, atunci când trăsese, nu-l nimerise şi tânărul macho dispăruse peste câmpuri. Turbat, şeful de post l-a pus pe un alt sătean, care avea armă de vânătoare, să declare că fugarul, după ce a evadat, i-a furat-o şi a dispărut cu ea cu tot. Mai adunase şi alte două-trei declaraţii de la câțiva cetăţeni, pe care-i prinsese cu furtişaguri mărunte, şi-i şantaja cum că tânărul gigolo este foarte violent. Ba, mai mult, fusese plecat în străinătate unde luptase prin Legiunea străină. Cu alte cuvinte, şeful de post din comună, deloc prost altminteri,  îl transformase pe amantul nevestei lui într-o ţintă vie. Violent, înarmat, antrenat să ucidă. Ce să fac eu însă cu subiectul, că nu mai aveam unde-l scrie. Şi atunci mi-a venit o idee.

 Directorul Departamentului de Ştiri de la „Antena 1” era Gigi Călin, un om de care se leagă, ca şi de Ion Cristoiu, începuturile mele în gazetăria profesionistă, un jurnalist excepţional, dispărut mult prea devreme dintre noi, căruia îmi permit să-i aduc şi lui aici un omagiu. L-am întrebat mai întâi pe fugar dacă acceptă să discutăm în faţa unei camere de luat vederi. A fost de acord. L-am sunat pe Gigi şi i-am spus pe scurt povestea. În douăzeci de minute a venit chiar el cu cameramanul. În acea seară, totul s-a dat pe post. Se auzea şi vocea mea din când în când întrebând. Confesiunea fugarului a spart audienţa. A doua zi, m-a sunat directorul de atunci al „Antenei 1”, Sorin Oancea. La „Pro TV” se difuza de puţină vreme emisiunea „Urmărire generală”, realizată de ziaristul Emanuel Isopescu. „Antena” voia să contrabalanseze. Sorin Oancea m-a întrebat dacă pot face o emisiune de fapt divers care să se bată cu cea de pe „Pro”.

      Aşa s-a născut ideea „Brigăzii mobile”.